Note de curs
Yüklə 1,11 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Tabelul 1. Subtipurile antigenului HBs
- Functionarea si reproducerea virusului
|
Virusul gripal Virusul gripal (Myxovirus influenzae) apartine familiei Orthomyxoviridae. Are o forma sferica, cu diametrul de 80-120 nm. Virusul gripal contine un lant unic negativ ARN compus din 8 fragmente care codifica 10 proteine virale (materialul genetic al virusului). Fragmentele de ARN au un invelis proteic comun, care le uneste formand nucleoproteidul. Invelisul exterior este constituit dintr-o membrana lipidica; lipidele sunt raspunzatoare pentru complicatiile grave care afecteaza omul in timpul bolii. La suprafata virusului se afla structurile superficiale - hemaglutinina (denumita astfel dupa capacitatea de a aglutina eritrocitele) si neuraminidaza (enzima). Hemaglutinina asigura capacitatea virusului de a se uni cu celula receptor. Neuraminidaza raspunde, in primul rand, de capacitatea particulei virale de a patrunde in celula gazda si, in al doilea rand, de capacitatea particulelor virale de a iesi din celula dupa multiplicare. Nucleoproteidul (denumit si antigen-S) are structura specifica de tip; determina tipul virusului (A, B sau C). Structurile superficiale (hemaglutinina si neuraminidaza) au specificitate de subtip si de tulpina; determina diferitele tulpini ale unui tip de virus. Exista 16 subtipuri antigenice ale hemaglutininei (H1-H16) si 9 ale neuraminidazei (N1-N9). Aceste antigene sunt supuse variatiei. Exista 3 tipuri de virus gripal: A, B si C Virusul gripal A produce imbolnavirea de gravitate medie sau mare. Infecteaza atat omul cat si unele animale domestice (calul, porcul, pasarile). Virusul gripal A este responsabil de aparitia pandemiilor si a epidemiilor extinse. Sunt cunoscute o multitudine de subtipuri ale gripei A. Acestea se clasifica dupa antigenii superficiali (hemaglutinina si neuraminidaza). In momentul de fata sunt cunoscute 16 tipuri de hemaglutinina si 9 tipuri de neuraminidaza. O caracteristica importanta a virusului este specificitatea, ce consta in faptul ca virusul gripal nu poate avea 2 cauze diferite. Ca si virusul gripal A, virusul gripal B este capabil sa isi modifice structura antigenica. Gripa de tip B este prezenta numai la om si are manifestari epidemice moderate, cu o evolutie lenta. Virusul gripei C este destul de putin studiat. Este cunoscut ca, spre deosebire de virusurile A si B, acesta contine doar 7 fragmente de acid ribonucleic si un antigen superficial. Virusul gripal C infecteaza doar omul. Simptomele bolii sunt de obicei foarte usoare sau nu se manifesta deloc. Acesta nu produce epidemii si nu duce la urmari serioase. Este cauza unor imbolnaviri sporadice, in special la copii. Structura antigenului nu este supusa unor astfel de transformari ca la virusul gripei A. Imbolnavirile produse de virusul gripal C coincid deseori cu epidemia gripei de tip A. Tabloul clinic este la fel ca si in cazul formelor usoare si moderat severe ale gripei A. Sistemul international de codare a virusurilor gripei Nomenclatura virusurilor gripale foloseste un sistem international de codare. Aceasta indica: tipul virusului, gazda de origine (pentru tulpini animale ale tipului A), originea geografica, numarul tulpinii, anul izolarii, subtipul antigenic. De exemplu: A/Bangkok/1/79(H3N2) este un virus de tip A, izolat in Bangkok in 1979. Variatia antigenica este particularitatea fundamentala a virusurilor gripale A si B. Aceasta are loc la nivelul antigenilor superficiali ai virusului (hemaglutinina si neuraminidaza). Cel mai probabil este un mecanism evolutiv de adaptare a virusului pentru asigurarea supravietuirii. Exista doua mecanisme ale variatiei antigenice: minora (antigenic drift) si majora (antigenic shift). La virusul gripal A se intalnesc ambele variatii antigenice, in timp ce la virusul B se manifesta numai variatia antigenica minora. Variatia antigenica minora (antigenic drift) se produce in perioada interpandemica la toate tipurile de virusuri. Acestea sunt mutatii de mica importanta in genele care codifica hemaglutinina si neuraminidaza. De regula, astfel de transformari se produc in fiecare an. Ca urmare apar epidemii; apararea data de contactele anterioare cu virusul se mentine, dar este insuficienta. Variatia antigenica majora (antigenic shift) La intervale neregulate de timp (10-40 de ani) apar virusuri cu deosebiri mari fata de populatia de baza. Aceste modificari afecteaza semnificativ structura antigenica a hematoglutininei si, mai rar, a neuraminidazei. In prezent, mecanismul de formare a noilor tulpini ale virusului gripal nu este in totalitate cunoscut. Una din teoriile existente se bazeaza pe recombinarea genelor virusului gripal la animale (pasari, porci) si om. Atunci cand o celula receptoare este infectata concomitent cu tulpini animale si umane, poate produce un virus cu hemaglutinina sau neuraminidaza complet noua. Ca urmare a variatiei antigenice majore (shift) se formeaza tulpini absolut noi de virusuri, in fata carora marea majoritate a populatiei nu are imunitate. Aceste mutatii sunt specifice doar virusurilor de tipul A si sunt responsabile de aparitia pandemiilor.
Virusul hepatitei A(HAV) a fost descoperit în anul 1972. Este un picornavirus (apartine genului Enterovirus) si se prezintă sub forma unei particule sferice de 27 nm care contine ARN. Viremia este de foarte scurtă durată si, de aceea, determinarea HAV în sânge este lipsită de importantă. Hepatita virală A este în general o boală usoară, fără modificări extrahepatice, anicterică în 90 la sută din cazuri si asimptomatică. Are o perioadă de incubatie de 15-45 de zile si survine în mod acut. Calea de transmitere este fecal-orală (parenterală doar exceptional): prin contact direct sau prin alimente si apă. După o scurtă perioadă de incubatie, virusul este excretat în fecale, fazele preicterică si icterică apărând la aproximativ două săptămâni. Încă de la debutul acestor faze apar de regulă si IgM anti-HAV si cresc transaminazele. Nivele crescute ale IgM anti-HAV sunt prezente doar în faza acută si dispar în aproximativ 10 săptămâni. Din acest moment apar IgG anti-HAV care conferă protectie. In practică se dozează doar IgG. Din punct de vedere evolutiv este notabilă absenta portajului cronic. Mortalitatea este de 0.1-0.2% (forme fulminante). Receptivitatea la boală este generală. Profilaxia se realizează prin izolarea bolnavilor si controlul contactilor, educatie sanitară, protectia apei si alimentelor, controlul igienico-sanitar. Există si profilaxia specifică, în cazuri individuale, cu gamaglobulină.
Virusul hepatitei virale B (HBV) apartine familiei Hepadnaviridae si a fost descoperit în 1971 de către Dane, de unde si numele particulei virale de 27 nm corespunzătoare. Ea este alcătuită dintr-o anvelopă lipoproteică care contine antigenul HBs si o nucleocapsidă centrală (miez) care contine ADN circular si ADN-polimerază. Capsida formează antigenul central (HBc) căruia îi este asociat (sub formă mascată) antigenul HBe. Acesta din urmă poate fi regăsit în sângele circulant sub formă liberă sau asociată. Mai trebuie mentionat că antigenul HBs prezintă numeroase subtipuri (vezi Tabelul 1). Tabelul 1. Subtipurile antigenului HBs Subtipuri majore Subtipuri minore ayw1 -- q ayw2 -- x ayw3 -- f ayw4 -- t ayr -- j adw2 -- n adw4 -- g adr
“a” specificitate comună “d,y” specificitate de tip “w,r” specificitate de subtip Infectia cu HBV variază de la forme inaparente, nerecunoscute, la forme fatale, fulminante. Multe cazuri sunt asimptomatice si categorisite drept gripă. De aceea, multi pacienti care nu au avut istoric de hepatită prezintă markeri serologici care sugerează o expunere în antecedente la HBV (ca si în cazul infectiei cu HAV, de altfel). Incubatia este de 30-120 de zile. Boala apare insidios si se însoteste în 10 la sută din cazuri de icter. Uneori, cu câteva săptămâni înainte ca boala să fie recu-noscută ca hepatită acută pot apare artralgii, rash sau urticarie. Faza acută, durează de obicei câteva săptămâni. Semnele clinice si simptomele din hepatita virală A sunt aproape identice cu cele observate în infectia acută cu HBV. Modul de transmitere este parenteral, sexual si perinatal, însă niciodată fecal-oral. HBV este mult mai contagios decât HIV, datorită în primul rând rezistentei sale la factorii din mediul extern si din organism. Portajul cronic este remarcat la 5-10% din cazurile de infectie iar mortalitatea este estimată la 0.5-2 %. 5-40 % din personalul medical, cu variatii în functie de categorie, prezintă markeri ai infectiei cu HBV. Aspecte ale serologiei infectiei cu HBV sunt redate pe scurt în tabel. Starea de infectie cronică se caracterizează prin prezenta în sânge a antigenului HBs si a anticorpilor anti-HBc si anti-HBe. De asemenea, subiectii imunizati si care nu sunt purtători cronici pot prezenta în ser acesti anticorpi. Cea mai eficientă modalitate de prevenire este vaccinarea activă, actualmente cu antigen HBs recombinat. Se urmăreste protejarea în masă fată de infectia HBV, în special a copiilor si grupelor expuse la risc crescut de contaminare. Prin acest vaccin, de regulă se conferă o imunitate de circa 5 ani.
Virusul hepatitei virale C (HCV) este denumit si virusul hepatitei non A-B, like-B sau virusul posttransfuzional. Apartine familiei Flaviviridae si se prezintă sub forma unei particule cu diametrul de 50-60 nm care contine o anvelopă lipidică cu proteine transmembranare si ARN monocatenar. Majoritatea subiectilor infectati cu HCV prezintă modificări clinice minime si doar câtiva necesită spitalizare. Perioada de incubatie este de 3-150 zile (cel mai frecvent fiind de 8 săptămâni). Mai mult de 60% din cazurile infectate prezintă nivele usor crescute ale transaminazelor pe o perioadă mai mare de un an, iar biopsia hepatică arată în majoritatea cazurilor caracteristici de afectare hepatică, iar în 10 % din cazuri ciroză. O variatie marcată într-o perioadă scurtă de timp a nivelului transaminazelor este o trăsătură a hepatitei C. Debutul formei acute este nespecific si la 25% din cazuri este urmat de icter. Boala nu poate fi diferentiată de hepatita B doar prin examen clinic. Calea de transmitere este de obicei parenterală. Există însă si posibilitatea transmiterii sexuale. Portajul cronic este mare (50%), iar mortalitatea este evaluată la 1-2 % (5% din cazurile de ciroză si 43% din cele de carcinom hepatoceluler au ca etiologie infectia cronică cu HCV). Seroconversia este tardivă, prezenta anticorpilor fiind caracteristică mai ales perioadei de convalescentă si hepatitei cronice. Doar în 55% din cazuri anticorpii apar în prima lună. 15% din cazurile de hepatită C sunt seronegative. De asemenea, există reactii fals pozitive obtinute prin utilizarea truselor ELISA anti-HCV. Cea mai sigură metodă de diagnostic este determinarea ARN viral din plasmă prin PCR (polymerase chain reaction) la subiectii pozitivi în urma unui test ELISA. %n prezent sângele donatorilor este testat prin ELISA pentru HBV, HCV si HIV.
Virusul hepatitei D(HDV) a fost descoperit în 1976 si se mai numeste si agentul delta. Este un virus hepatotropic defectiv, întrucât replicarea si infectivitatea sa se realizează doar în prezenta HBV de care depinde sinteza anvelopei externe. Calea de transmitere este cea parenterală. Infectia cu HDV este acută sau cronică. Există două forme de infectie acută: -coinfectia cu HBV; Ea se poate asocia cu cazuri de hepatită fulminantă. Este sugerată doar de serologie (aparitia anticorpilor anti-HDV). - suprainfectia cu HDV a unor cazuri de hepatită B cronică; în 80-90% din cazuri se trece la cronicizarea infectiei, cu persistenta HDV în ficat. Clasic, se descrie situatia unui purtător cronic de HBV, cu nivele normale ale transaminazelor. Apoi are loc cresterea persistentă a acestor enzime cu aparitia anticorpilor anti-HDV care persistă la un titru ridicat o perioadă lungă de timp. Infectia cronică are un prognostic prost pentru bolnav. 70-80% din aceste forme evoluează spre ciroză (15% în mai putin de doi ani). In practică, serologia determină doar IgM anti-HDV. Evolutia favorabilă este dată de scăderea rapidă a titrului de anticorpi. De asemenea, se mai pot determina (mai greu si nu curent) antigenul HDV si ARN viral, utile în cazurile de cronicizare. Virusul hepatitei E (HEV) Virusul hepatitei E(HEV) a fost descoperit în 1988 si apartine familiei calicivirusurilor. Nu prezintă anvelopă externă, are dimensiuni de 32-34 nm si contine ARN. A mai fost denumit virusul hepatitei non-A-B A-like, iar anglosaxonii îl notează Hev. Infectia are o cale de transmitere oro-fecală si se întâlneste în regiuni ale lumii a treia cu conditii precare de igienă (Africa de Nord, Orientul Apropiat si Mijlociu). Are o perioadă de incubatie de 21-42 de zile, iar boala survine, de obicei, acut si nu se însoteste de icter. Serologia nu este încă aplicabilă. Din punct de vedere evolutiv, infectia nu este urmată de portaj cronic. De mentionat este însă gravitatea bolii la gravide, mortalitatea cazurilor infectate ajungând la 20%. În rândul populatiei generale mortalitatea este de 1-2%. Virusul hepatitei F (HFV) Hepatita F(hepatita non-A-E) a fost raportată recent ca si apărând în cazuri izolate din Europa de Vest, S.U.A. si India. HVF a fost izolat din fecalele subiectilor infectati, unde apare sub formă de particule cu dimensiuni de 27-37 nm care contin o moleculă de ADN dublucatenar de aproximativ 20 kb. Acest virus diferă substantial de HAV si HEV, ambele alcătuite din câte o moleculă de ARN monocatenar de 7.5 kb. Nu există teste serologice pentru diagnosticul hepatitei F, dar el poate fi pus în urma examinării prin microscopie electronică a scaunului pacientilor. Sunt suspecte de a prezenta infectia acele cazuri de hepatită a căror etiologie nu poate fi determinată în urma testării pentru celelalte virusuri. Virusul hepatitei G (HGV) Acest virus a fost descoperit recent si mai este denumit virusul GB (initialele numelui unui chirurg cu hepatită acută al cărui a servit de fapt la primele experimente, în 1967, care au permis descoperirea după mult timp a HGV). HGV apartine familiei Flaviviridae si are un genom reprezentat de o moleculă de ARN monocatenar de aproximativ 9.5 kb. Datele epidemiologice evidentiază: -calea de transmitere este parenterală; -frecvent se asociază cu infectia cu HCV; -prevalenta în rândul donatorilor sănătosi este superioară celei a HCV; -marea majoritate a purtătorilor sunt asimptomatici; -este frecvent întâlnit printre toxicomani, cei care au primit transfuzii (hemofilici, bolnavi din serviciile de hemodializă cronică); -rar, poate determina hepatită fulminantă; Diagnosticul infectiei este deocamdată, doar molecular, prin evidentierea ARN viral în urma PCR. Se încearcă si obtinerea de truse de diagnostic imunoenzimatic. Virusul HIV HIV sau virusul deficientei sistemului imunitar este pe departe cel mai cunoscut si mai temut virus la ora actuala, împreuna cu SIDA sau sindromul deficientei sistemului imunitar. Structura virusului. HIV este un retrovirus, inconjurat de o citoplasma lipida derivata din membrana.Pe citoplasma se afla in structuri de cate doua glicoproteina membranei (gp41) si glicoproteina citoplasmei (gp120).Membrana retrovirusului e formata dintr-o proteina numita p17 iar proteina di care e format nucleul se numeste p24.In nucleu se gasesc doua bucati de ARN impreuna cu o substanta de transformare inversa. Functionarea si reproducerea virusului HIV poate infecta doar celule care suporta molecula CD4 pe citoplasma,una dintre aceste celule fiind CD4 T-Lymphocytes (o celula alba din sange).Ajutat de lipidele di citoplasma Hiv se prinde si apoi se inglobeaza in celula,apoi ARNul di nucleu se tranforam in ADN.ADNul astfel format intra in nucleul celulei si se ataseaza ADNului gazda care va produce noi bucati de ADN de Hiv.Acestea vor iesi din nucleu,se vor transforma in ARN si in jurul lor se va forma nucleul virusului care apoi va parasi celula cu o parte din membrana si citoplasma acesteia si va infecta alte celule. Descoperirea virusului si efectele bolii O persoana infectata cu HIV pierde treptat sistemul imunitar o data cu celulule albe infectate fac persoana infectata sa devina extrem de vulnerabila la alte boli precum pneumonia, infectii cu paraziti, ciuperci si alte boli simple si obisnuite. Pierderea sistemului imunitar permite formarea unui sindrom clinic (adica aparitia unei serii de boli) care se dezvolta si apoi duce la moartea individului infectat. La inceputul anilor 80 au fost descoperite infectii aparute intai la homosexuali care erau aparent sanatosi. In 1983 oncologul francez Luc Montagnier si oamenii de stiinta de la institutul Pasteur din Paris au izolat un nou retrovirus. In 1995 se estima ca HIV a infectat aproape 20 de milioane de persoane si mai multe milioane dintre acestea aveau si SIDA. Boala. Dezvoltarea de la infectarea cu Hiv pana la aparitia bolii clinice numita Sida poate lua de la 6 la 10 ani. Aceasta dezvoltare poate fi monitorizata folosind marcatoare surogate(date care corespund cu stadiul in care se afla boala) endopuncte clinice.Marcatoarele surogate cuprind numarul din ce i ce mai mic de celule albe CD4 T-cells;numarul de virusi care circula pri sange e de asemenea folosit precum si raspunsul sistemului imunitar la prezenta HIV. În primele saptamani de dupa infectare, majoritatea oamenilor au simptome de febra cum ar fi dureri de cap si temperatura,aceste simptomuri dureaza vreo doua saptamani.In aceasta perioada HIV se raspandeste foarte repede iar numarul de celule albe scade drastic dar acesta va revei la nivelul normal datorita sistemului imunitar,indivizii contaminati sunt foarte contagiosi in aceasta perioada(aceasta perioada este cunoscuta ca sindromul retroviral acut). Urmeaza o lunga faza asimptomatica care poate dura 10 ani sau mai mult.I aceasta perioada individul are u numar scazut spre normal de celule albe(intre 750 si 500 pe mm cub de sange) insa HIV cotinua sa se raspandeasca si sa distruga sistemul imunitar. Urmatoarea faza e cea simptomatica matinala care poate dura de la cateva luni la cativa ani si se caracterizeaza prin scaderea rapida a numarului de celule albe de la 500 la 200 pe mm cub si prin infectii profitoare care nu amenita viata. Ultima faza sau faza simptomatica tarzie se amnifesta prin distrugerea pe scara larga a sistemului imuitar si boli profitoare grave,aceasta faza putand dura si ea de la cateva luni la cativa ani.umarul celulelor albe scade sub 200 pe mm cub si persoana infectata slabeste si oboseste mult mai greu.Individul intra apoi in faza avansata de Sida,nivelul celulelor albe scade sub 50 pe mm cub.In aceasta faza sistemul imunitar e intr-o faza de decadere totala,apar infectii profitoare serioase pritre care si cancerul iar individul moare dupa 1-2 ani. Transmiterea bolii HIV se transmite de obicei prin contact sexual cu persoana infectata. Alte moduri de infectare sunt contactul direct cu sange infectat, acest caz intalnindu-se mai ales la persoanele care folosesc droguri intravenoase, sau prin transfuzii cu sange infectat,acest caz e din ce in ce mai rar din cauza controalelor (intalnindu-se un caz de transmitere la mai putin de o persoana din 100.000). HIV se mai poate transmite de la mama infectata la bebelus inainte de nastere sau prin alaptare, insa numai 30% din mamele infectate dau nastere la copii infectati. Virusul nu poate supravietui in mediu. Chiar daca se cunosc foarte bine modurile de transmitere ale virusului exista o foarte mare frica neintemeiata a transmiterii prin contactul accidental la locul de munca, la scoala sau la autoserviri. Nu exista dovada transmiterii virusului prin aer sau prin insecte muscatoare sau vreun caz in care virusul s-a raspandit prin sarutarea unui individ infectat, totusi se recomanda sa nu se foloseasca aceeasi periuta de dinti sau aceeasi lama de ras cu un individ infectat (nu se recomanda nici cu un individ complet sanatos). Frica de infectare de la un medic infectat e de asemenea neintemeiata, care desi a aparut la un dentist se intalneste acum foarte rar, de asemenea o persoana neputandu-se infecta in timp ce doneaza sange. Ocurenta
Epidemia generata de SIDA e in continua crestere si dezvoltare. In Statele Unite, HIV a aparut intai in comunitatiile homosexualilor si in randurile oamenilor care primeau sange; apoi s-a raspandit in randul celor care foloseau droguri intravenoase si apoi mai ales prin prostitutie s-a extins in toate paturile sociale, in aceasta tara homosexualii fiind responsabili de 50% dintre cazurile de transmitere, cei ce folosesc droguri intravenoase sunt responsabili de 25% iar barbatii care transmit HIV la femei sanatoase ocupa 10%. America are peste 400.000 de cazuri de SIDA dintre care jumatate sunt albi si o treime negrii. Momentan barbatii reprezinta 88% din persoanele infectate iar femeile celelalte 12% insa numarul de femei si copii infectati cu SIDA e in crestere, ajungand sa fie principala boala care cauzeaza moarte intre 25 si 44 de ani si a opta cauza de moarte in America. Pe o scara globala SIDA se raspandeste rapid. Africa, care inainte reprezenta doar 10% din cazuri a ajuns acum la 60%. Adunate, America de Nord si cea de Sud sunt responsabile de mai putin de 20% de noi infectii, in Africa aflandu-se mai mult de 90% din cazuri. Epidemia se raspandeste acum rapid si in Asia unde infectiile au crescut cu mai mult de 100% in ultimii trei ani, OMS fiind foarte ingrijorata ca aceste infectii vor creste foarte mult rata mortalitatii in Asia. Virusul din America, Europa si Africa centrala e cunoscut ca HIV-1,in celelalte parti ale lumii se gaseste HIV-2,o forma mai avansata care e capabila sa omoare mult mai usor celulele albe din sange. Detectia si diagnosticul Descoperirea virusului in 1983 a dat posibilitatea studierii virusului iar in 1984 un grup de cercetatori condus de Robert Gallo a gasit o metoda prin care virusul se inmultea mult mai repede creeand astfel o sursa inepuizabila de virusi pentru teste. Din cauza diferentelor dintre HIV-1 si 2 trebuie facute teste separate pe cei doi virusi si in prezent aproape 50 de milioane de probe de sange sunt testate in fiecare an. Prezenta HIV e de obicei determinata dupa reactia sistemului imunitar insa aceasta metoda nu da roade in primele saptamani de la infectie deoarece sistemul imunitar inca nu a avut timp sa produca anticorpi impotriva virusului. Infectia cu HIV nu inseamna neaparat si aparitia SIDA, chiar daca publicul crede acest lucru, de fapt o persoana poate ramane HIV pozitiva pentru mai mult de 10 ani pana sa apara semnele SIDA de aceea s-a creat definitia : La o persoana pozitiva HIV numarul celulelor albe trebuie sa fie sub 200 pe mm cub sau acea persoana trebuie sa sufere de o infectie profitoare din partea pneumoniei, tubeculoza pumonara, anumite ciuperci care apar in zona gurii sau cancer. BIBLIOGRAFIE
Editura Enciclopedia Rao, Bucureşti, 1996, pg.10-11
Editura BPC Consumer Books Ltd., 1997
4. ORDEANU V. « Curs de microbiologie generala si farmaceutica » UMF, FF an II, 2009 (nepublicat)
|