Note de curs

BACILI GRAM-NEGATIVI NONENTEROBACTERII

FAMILIA SPIRILLACEAE

Genul vibrio

Vibrio cholerae (Vibrio coma sau vibrionul holeric), descoperit de Robert Koch în anul 1883, face parte din familia spirillaceae, genul vibrio; el nu este o enterobacterie. Este agentul etiologic al holerei, boală specifică omului, deosebit de contagioasă, cu sintome digestive, în cadrul cărora diareea masivă deshidratează bolnavul.

Boala a apărut iniţial în India, Japonia, Indonezia şi a pătruns la începutul secolului XIX în Europa şi America determinând între anii 1817-1923 şase mari pandemii, după care a urmat o perioadă de linişte, considerându-se chiar că acestă infecţie este pe cale de dispariţie.

Deoarece începând cu anul 1961 s-au semnalat epidemii repetate de holeră în insulele Celebe, Filipine apoi din 1970 cazuri sporadice în câteva state din Europa, iar la Istambul chiar o izbucnire epidemică, holera a redevenit o ameninţare. Un risc potential il reprezinta faptul ca a patruns si in Africa Centrala, unde nu se stie daca mai poate fi controlat.

Caractere morfologice şi de cultivare. Vibrionul holeric prezintă forma unui bacil uşor încurbat ca o virgulă, de unde şi denumirea de „vibrio comma”; el este foarte mobil datorită unicul său cil polar bine dezvoltat. Vibrionul holeric cultivă pe medii uzuale cu pH alcalin (pH = 8,9) sub forma unui văl la suprafaţa mediului lichid şi colonii translucide pe mediile solide.

Rezistenţa în mediul extern. Lumina solară şi razele ultraviolete îl omoară într-un interval scurt. Temperatura de 50⁰C îl distruge în 60 min iar cea de 100⁰C instantaneu; vibrionul holeric este sensibil la antisepticele uzuale.

Boala la om. Microbii pătrund în organism pe cale digestivă odată cu apa sau alimentele contaminate care ajung în intestinul subţire unde este pH alcalin si se multiplică iar prin toxina pe care o elaborează, determină fenomenele de boală. Holera se caracterizează prin scaune foarte numeroase la început fecaloide apoi apoase caracteristice „riziforme” (uşor sanguinolente şi cu descuamaţii endoteliale aglutinate, determinând aspectul unor boabe de orez); prin scaun bolnavul pierde aproximativ 5-8 litri de lichid pe zi, sau chiar mai mult, fapt care îi determină o deshidratare considerabilă. Pentru tratament este foarte importanta reechilibrarea hidro-electrolitica.

În ultimul timp holera este determinată de o variantă stabilă a vibrionului holeric şi anume Vibrio El Tor (după localitatea El Tor), care nu diferă din punct de vedere epidemiologic de holera dată de vibrionul holeric autentic, ceea ce a determinat ca în anul 1962 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) să impună măsuri severe de profilaxie.

Diagnosticul de laborator exclusiv bacteriologic se bazează pe izolarea bacilului pe medii alcaline şi identificarea sa prin teste biochimice şi reacţii serologice. Vibrionul holeric este mobil, bacil gram-negativ, lactozo-negativ care produce H₂S şi urează.

Epidemiologie – profilaxie. Din cauza contagiunii deosebite şi a epidemiilor mari pe care le determină, în special de origine hidrică, se iau măsuri riguroase de profilaxie atunci când există conjucturi deosebite epidemiologice: carantinarea persoanelor care vin din zone endemice sau tratament preventiv cu tetraciclină 5-6 zile; vaccinarea cu vaccin holeric, inactivat prin căldură, caracterul bacteriologic riguros al tuturor persoanelor cu tulburări acute digestive, protecţia şi supravegherea surselor de apă potabilă, etc.

Tratamentul în holeră se face cu antibiotice: tetraciclină, doxicilina, însoţită de o corectă rehidratare a bolnavului.

FAMILIA PSEUDOMONADACEAE

Genul Pseudomonas

Pseudomonas aeruginosa (Pseudomonas pyocyanea sau bacilul piocianic), face parte din familia Pseudomonadaceae, genul Pseudomonas. Ei nu sunt enterobacterii.

Bacteriile cuprinse în acest grup sunt bacili gram-negativi, mobili, care se cultivă pe medii uzuale, elaborând pigmenţi difuzibili în medii, de diferite culori: albastru-verde, galben-verde fluorescent, roşu sau brun. Specia tip este Pseudomonas aeruginosa, microb descoperit de către Gessard în anul 1882 în „puroiul albastru” a unor plăgi infectate.

Habitat. Bacilul piocianic este foarte răspândit în mediul extern: ape de râu sau canal, aer, sol; se găseşte deasemenea în intestinul şi cavităţile naturale ale omului şi animalelor precum şi pe tegumente.

Caractere morfologice şi de cultivare. Bacilul piocianic este un bacil gram-negativ (asemănător cu enterobacteriaceele), mobil. Cultivă pe medii uzuale, tulburând bulionul cu formare de peliculă la suprafaţă, cu colorarea ulterioară a mediului în raport de pigmentul elaborat (mai frecvent albastru sau verde). Pe mediul solid bacilul piocianic determină colonii translucide cu pigmentare consecutivă a mediului în verde-albăstrui în caz de Pseudomonas aeruginoasa, cultura prezentând un miros caracteristic de „acaccia” (trimetilamină). Bacilul piocianic nu fermentează lactoza, nu produce indol, lichefiază gelatina şi are proprietăţi hemolitice. Pseudomonas aeruginoasa elaborează un pigment verde-albastru (piocianina) iar specia saprofită Pseudomonas fluorescens un pigment verde-galben (fluoresceina) de care trebuie diferenţiat în cadrul diagnosticului.

Boala la om. Bacilul piocianic, bacterie potenţial patogenă, determină frecvent contaminarea plăgilor larg deschise, în special după arsuri, cu puroi albastru şi miros characteristic, aromatic (comparat cu tei sau salcam). Poate produce infecţii ale pielii, a ulcerelor varicoase, a leziunilor cutanate tuberculoase şi neoplazice; poate determina de asemenea: otite medii, infecţii ale tractului genital, urinar, respirator, miningite, enterite dizenteriforme, septicemii.

Fiind un microb ubicuitar şi puţin exigent în ceea ce priveşte nutriţia el poate contamina cu uşurinţă medicamentele: colire, unguente, determinând la bolnavul la care se aplică infecţii grave oculare sau cutanate.

Diagnosticul de laborator exclusiv bacteriologic, constă din izolarea şi identificarea microbului din produse patologice diverse: puroi, psută, sânge, l.c.r., materii fecale, etc. În general prezenţa pigmentului difuzat în mediu uşurează diagnosticul dar sunt şi tulpini acromogene, lipsite de pigment care necesită pentru diagnostic medii şi tehnici speciale.

Diagnosticul diferenţial se face cu Pseudomonas fluorescens, cu pigment galben fluorescent din acelaşi grup dar este o specie saprofită.

Tratamentul în infecţiile cu Pseudomonas constă din aplicări locale cu antiseptice (acid boric 1%) apoi neomicină, polimixnă B sau carbencilină, conform antibiogramei.
IMPORTANŢA PRACTICĂ PENTRU MEDIC ŞI FARMACIST A BACTERIILOR GRAM-NEGATIVE AEROBE (enterobacterii si non-enterobacterii)

Bacteriile gram-negative, obligatoriu patogene pentru om din genurile Salmonella, Shigella, Vibrio, determină boli infecto-contagioase sub forma unor entităţi clinice bine conturate (febră tifoidă, dizenterie, holeră) care sunt diagnosticate, internate şi supravegheate din punct de vedere epidemiologic.

Cu toate acestea unele forme de dizenterie uşoară nediagnosticate şi netratate corect precum şi unele toxiinfecţii alimentare tratate uneori insuficient în mediul familial, pot constitui surse de contaminare sau de purtători cronici care explică adesea starea endemică a acestor infecţii.

O problemă deosebită o ridică de asemenea bacteriile potenţial patogene cuprinse în acest grup: Escherichia, Klebsiella, Proteus precum şi genul Pseudomonas care fiind nepretenţioase din punct de vedere nutritiv sunt prezente pretutindeni în mediul extern sau organismul uman (tegumente şi mucoase); în mediul de spital există adesea asemenea tulpini cu patogenitate marcată „selectate” în cursul tratamentului cu antibiotice. Aceste bacterii contaminează cel mai frecvent medicamentele iar prin intermediul lor se pot produce la bolnavul la care se administrează infecţii supra adăugate, iatrogene.

Foarte importante din acest punct de vedere sunt următoarele bacterii:

- bacilul coli care prin „mâini murdare” poate contamina obiecte din spital: biberoane, alimente, medicamente de uz oral şi transmite astfel i9nfecţii uneori cu caracter epidemic;

- Klebsiella pneumoniae poate contamina diferite medicamente folosite pentru aerosoli sau soluţii dezinfectante utilizate pentru bronhodilatatoare, brohoscoape, sonda endotraheale, determinând infecţii respiratorii grave: pneumonii, bronhopneumonii soldate uneori cu exitus;

- bacilul piocianic care prezintă un spectru de sensibilitate naturali mai restrâns la antibiotice, poate contamina unele preparate cu antibiotice faţă de care el este rezistent (unguente, colire). Deasemenea bacilul piocianic este dotat cu posibilităţi largi de adaptare în mediile în care trăieşte, putând contamina şi supravieţui în soluţii de penicilină, aci boric, fluoresceină, anestezice, diferite colire, soluţie de clorură de benzalconiu etc. acest fapt demonstrează posibilităţile multiple de contaminare a medicamentelor cu acest microb şi pericolul pe care îl prezintă un astfel de medicament pentru bolnavul la care se administrează. În literatură sunt citate cazuri grave şi uneori letale după administrare de ser, plasmă contaminate cu Pseudomonas aeruginosa, infecţii oculare grave soldate cu pierderea globului ocular, după utilizare de colire contaminate cu specii de pseudomonas, precum şi leziuni cutanate cu caracter epidemic în secţiile de dermatologie, după utilizare de unguente care conţin acest microb.

Bacteriile din acest grup, a bacililor gram-negativi aerobi, contaminează adesea preparatele perfuzabile în timpul preparării lor şi sunt sursa cea mai importantă a substanţelor pirogene, prin comportamentul lor polizaharidic şi lipide din antigenul O. În concluzie, reiese obligativitatea unui control microbiologic riguros al medicamentului şi al preparării în mod aseptic a oricărui medicament, indiferent de calea lui de administrare.
BIBLIOGRAFIE

1. ORDEANU V. « Curs de microbiologie generala si farmaceutica » UMF, FF an II, 2009 (nepublicat)

CURS 12

18.Infectii cu bacili gram-pozitivi aerobi si anaerobi

(Iliescu Gheorghe an II Farmacie)

Bacilii Gram-pozitivi aerobi sunt asezati in lanturi (streptobacili). Au aspect caracteristic. Exista 3 specii importante medical:

1. 
   Bacillus antracis, provoaca antrax
   
2. 
   Bacillus cereus, numit bacteria prafului
   
3. 
   Bacillus subtilis
   

Aceste bacterii sunt foarte rezistente si raspindite in special in sol.

I. Antraxul provoaca 3 forme de imbolnaviri:

1.Antrax cutanat – bube de culoare neagra (carbune)

2.Din alimente (carne cu antrax) provoaca boala digestiva (cei care au lucrat cu animalele bolnave de antrax) provoaca antrax cutanat.

3. Antraxul pulmonar este cel mai grav. Cei care manevreaza blana, lina din cauza ca acestea fac praf care se inhaleaza, provoaca antrax pulmonar care e foarte greu de tratat (plamin cu leziuni si individul moare sufocat).

Antraxul cu aerul sporuleaza. Zona decolorata pe frotiu este sporul, in final ramine numai sporul (gramada de spori).

Structura proteica este greu patrunsa de antibiotic, nu se face schimb cu enterobacterul, poate sta asa zeci de ani pina gaseste medii de dezvoltare cand crapa si se dezvolta. Poate sta asa sporulat si zeci de ani dar cum a patruns in organ, determina forma vegetativa si duce la imbolnavire.

Bacteria de antrax imbolnaveste, prin multiplicarea bacteriilor cu toxinele, le combina. Este grav pentru animale. Vaccinul este pentru forma vegetativa cit si pentru toxinele care le produce microbul.

E sensibil la majoritatea antibioticelor (penicilina, tetraciclina, ciprofloxacina etc.) dar daca e o tulpina folosita, selectionata poate sa fie rezistenta la antibiotice uzuale; atunci se face antibiograma.

Caracteristic – cultivat pe mediu cu singe nu produce hemoliza, la fel ca bacilul cereus. Coloniile au aspect rugos, « cap de meduza » spre deosebire de B.cereus care are aspect de ceara, unsuros.

II. Bacilul cereus sporuleaza in acest fel. Se gaseste in natura, praf, se numeste bacteria prafului. Are forma sporulata .Poate da infectii : plagi, cu alimentele. Diferenta este ca pe mediu cu singe provoaca hemoliza.

III. Bacilul subtilis

Nu produce imbolnaviri de obicei, se gaseste ca flora la animale ierbivore

(fecale vaca). Pe frotiu este foarte subtire. Este folosit si ca medicament, in dismicrobism intestinal, moare flora intestinala si colonizat cu alte bacterii, pentru prevenirea acestui lucru se administreaza spori de bacili subtilis (capsule). Acesti spori sunt inghititi, ajung in stomac unde capsula se dizolva, apoi trece in intestin. Se transforma in forma vegetativa, are loc multiplicare si colonizeaza intestinul. Secreta enzime care ajuta digestia (ca saprofitele).Se ajunge la intregirea florei intestinale, deci sunt utili ca si bacilii lactici.

Infectii cu anaerobi

(PRUNAU ELENA-LUISA GR.17, SERIA 2, AN II)

Bacteriile anaerobe sunt probabil cele mai vechi fiinte celulare de pe planeta Pamant, de acum miliarde de ani, cand atmosfera gazoasa nu continea oxigen ; metabolismul lor energetic oxideaza substantele nutritive fara utilizarea oxigenului. Totusi, pentru aceste bacterii pentru care oxigenul este un toxic mortal au existat si nise ecologice, fie bin adancul solului, fie in interiorul macroorganismelor si au supravietuit. Omul, ca si celelalte mamifere, are in tubul digestiv dar si in alte cavitati virtuale, miliarde de bacterii anaerobe saprofite, rareori si patogene. Ca si bacteriile aerobe, acestea pot fi gram-pozitive, gram-negative, coci sau bacili, sporulate sau nesporulate, patogene sau nepatogene. Unele sunt foarte grave si se complica prin toxinogeneza: botulism, tetanos, gangrena gazoasa etc.

Recoltarea si cultivarea bacteriilor anaerobe se face cu grija, pentru a nu veni in contact cu aerul, deoarece oxigenul ii omoara. Se prepara medii speciale pentru cultivare, iar incubarea la 37°C este mai lunga, de cca. 3 zile.

Prepararea suspensilor de spori se face pe medii speciale de sporulare, la care se adauga sa nu diferite ingrediente. Sporii de histolitic, sporogenes,V.septic, oedematiens. Se prepara in bulion Martin; sporii de perfringena se prepara in mediul special de sporulare Ellner modificat, iar sporii de tetanic pe suprafata placilor Nagler. Mediile lichide inainte de insamantare se regenereaza. Tulpina pentru insamantat trebuie sa fie de 24 ore. Mediile insamantate se termosteaza la 37ºC timp de 3-4 zile. Se controleaza sporularea facandu-se frotiuri colorate cu verde malachit. Mediile lichide se centrifugheaza, supernatantul se arunca,sedimentul se reia in ser fiziologic si se repeta centrifugarea si spalarile de inca 2 ori. Se face inactivarea suspensiei obtinute, care trebuie sa fie cat mai groasa; suspensia, recoltata in balon steril cu perle de sticla, se inactiveaza 30 de minute la 75ºC. Se face controlul aerob al suspensiei. Se face numararea coloniilor, in dilutii diferite,in tuburi Weinberg sau in placi Nagler.

Regenerarea mediilor La autoclav deschis: pentru aceasta operatie capacul autoclavului nu se inchide cu suruburile de siguranta; se da drumul autoclavului sa functioneaza in mod normal, iar din momentul aparitiei vaporilor in cantitate mare, se socotesc 30 de minute. Se inchise sistemul de functionare al autoclavului, se asteapta pana nu mai ies aburi, se ridica capacul si se scot mediile. Se racesc apoi mediile in apa rece pana la 45º- 47ºC (atat cat sa se poata tine mana pe ele) si se insamanteaza. In baie de apa: tuburile cu medii se pun intr-un vas cu apa pe foc si din momentul cand apa a inceput sa fiarba se lasa 30 de minute; apoi ca mai sus.

Tehnica de cultivare folosind amestecul reducator. O doza de amestesc reducator se pune intr-un plic de hartie de filtru. Plicul se fixeaza cu 2 benzi de leucoplast pe capacul cutiei Petri in care se vor cultiva germeni anaerobi pe un mediu nutritiv adecvat; fixarea se face pe partea exterioara a capacului. Se fixeaza capacul de cutie prin parafinare cu ajutorul unei pensule inmuiata in parafina lichida.

Prepararea amestecului reducator pentru anaerobioza O doza cu amestec reducator asigura anaerobioza intr-o placa Petri cu diametrul de 12cm. Amestecul contine: Pirogalol.0,4 g, Carbonat de potasiu.0,4 g, Talc.4 g. Pirogalolul mojarat se amesteca prin agitare intr-un cilindru inchis cu carbonatul de potasiu si talcul.Amestecul astfel obtinut se distribuie si se pastreaza in cutii de plastic inchise ermetic prin parafinarea capacului( 1,2 sau 3 doze)

Cultivarea in tuburi Weinberg O cantitate mica de cultura de 24 ore( aprox. 0.05 ml) se introduce cu o pipeta Pasteur intr-un tub Weinberg in care mediul(geloza 0,3 -1%) a fost lichefiat,regenerat si racit la 45ºC.Tubul se agita in asa fel incat sa nu patrunda ser apoi cu alta pipeta se scoate aproximativ 0,05 ml( o picatura) care se introduce in alt tub,urmand mai departe acelas procedeu pe un numar de 6-10 tuburi. Tuburile insamantate se racesc brusc in apa rece pentru solidificarea mediului si se incubeaza la 37ºC. Dupa 24-48 ore se vor observa colonii bine izolate in ultimele tuburi putandu-se evidentia clar aspectul lor morfologic.

Prepararea toxinelor native pentru imunizarea cailor (perfringens, septic, histolitic, oedematiens) Toxina perfringens se prepara pe mediul Pope special la care se adauga inainte de regenerare dextrina 3% , amidon 1,5 , glucoza 0,5% , matoza 0,5%. Tulpina pentru insamantare trebuie sa fie de 18 ore. Toxina perfringens se incubeaza 40 ore la 32ºC, apoi se tine la frigider la +4ºC pana a doua zi. Toxina vibrion septic se incubeaza 24 de ore la 37ºC. Toxina histolitic se incubeaza 18 ore la 37ºC. Toxina oedematiens se incubeaza 5 zile la 37ºC. Toate toxinele se centrifugheaza sau se filtreaza dupa necesitate. Anatoxina oedematiens : se formoleaza toxina 4%,se tine 4-5 zile la rece (+4ºC), se controleaza detoxifierea pe soareci si se filtreaza.Dupa centrifugarea sau filtrarea toxinelor se face controlul aerob pe geloza inclinata. Pentru toxina perfringens se determina puterea de combinare in vitro. Pentru toxina vibrion septic,histolitic si anatoxina oedematiens se determina doza minima mortala (DMM) pe soarece.

Prepararea toxinelor uscate din cele native Toxinele uscate se folosesc la titrarile de seruri. Ele se prepara astfel: se cultiva tulpinile in mediul lichid corespunzator timp de 16-18 ore la 37ºC. Se centrifugheaza cultura obtinuta timp de 40 minute. Se filreaza cultura prin filtrul Seitz. Toxina nativa astfel obtinuta se precipita cu sulfat de amoniu 625g%. Precipitatul format la suprafata lichidului constituie toxina precipitata care se strange intr-o cutie Petri si se usuca in aparatul de via timp de 46 ore pe clorurile de calciu. Dupa acest timp toxina uscata se mojareaza si se pastreaza in flacoane inchise la frigider.

Antigenul lanolinat se foloseste la imunizarea de baza antigangrenoasa a cailor primele 2 injectii la interval de 3 sapatamani (pana la o luna). Se pregateste din lanolina sterila, ulei vegetal steril si toxinele retive filtrate:perfringens, V.septic, histolitic si anatoxina oedematiens nativa in cantitati mici. Antigenul poate fi monovalent, adica cu o singura toxina sau bi- ,tri- sau polivalent dupa cum se cere protocolul de imunizare. Se calculeaza cantitatile de lanolina si ulei (care se pun in parti egale) si toxina in asa fel ca sa nu se depaseasca cantitatea toala de 25ml/cal. Dupa ce s-a topit lanolina sterila pe baia de apa se masoara cantitatea necesara pentru lotul respectiv de cai, cu un cilindru gradat si se toarna intr-un mojar steril unde se freaca cu pistilul cu jumatate din cantitatea totala de ulei vegetal steril pana se albeste adaugandu-se picatura cu picatura toxina respectiva. La urma se aduaga si restul de ulei vegetal steril. Se mojareaza bine,se decanteaza cu o spatula sterila intr-un balon Pyrex cu perle sterile. Inainte de injectare se agita bine antigenul incalzindu-l pe baia de apa usor (fara a fi topit) la 37ºC pentru a fi mai fluid si a se putea injecta.

Tehnica reactiei de floculare (metoda Ramon) Reactia de flocurare este o reactie antigen-anticorp care se foloseste la titrarea „in vitro” a toxinelor-anatoxinelor difterice si tetanice si a serurilor antidifterice si antitetanice.

Titrarea toxinelor-anatoxinelor Pentru aceasta titrare este necesar un ser subetanlon national cu titrul cunoscut (stabilit fata de serul standar international Copenhaga) care se dilueaza in ser fiziologic sau ser tamponat astfel incat sa contina 100 UA/ml (ex. daca serul are 800 UA/ml se dilueaza 1/8). Intr-o serie de 10 tuburi de floculare 10/10 se pun cantitati crescande din acest ser diluat la 100 UA/ml de la 0,1-1ml. Se completeaza cu ser fiziologic in proportii descrescande; se adauga in fiecare tub cate 1ml sau 2 de toxina-anatoxina. Se agita fiecare tub, se egalizeaza nivelul amestecurilor prin aspiratie cu o pipeta cu bula.Se aseaza in baie de apa la 52ºC. Se urmareste din 10 in 10 minute. Se observa o opalescenta si apoi floculare. Se noteaza tubul in care a aprut prima flocurare si se calculeaza numarul de unitati care le contine acel tub.(ex. daca flocularea a aparut in tubul cu 0,8 ml ser( 80 UA/ml) toxina-anatoxina contine 80 Lf/ml, daca s-a lucrat cu 1ml)

Titrarea serurilor Este necesara o toxina-anatoxina cu titru cunoscut (valoare in Lf) stabilit fata de serul standard international Copenhaga.
Determinarea valorii toxice a toxinei tetanice

(PROTOPOPESCU CORINA GR.17, SERIA 2, AN II)

Metoda directa. Filtratul brut de cultura de Clostridium tetani este diluat cu ser fiziologic, intr-un sir de eprubete, pornindu-se de la dilutie 1/10 si pana la 1/1.000.000 sau mai mult. Pentru titrare se vor folosi pipete gradate si seringi de 1 ml. de mare precizie. Diluarea toxinei in ser fiziologic va fi facuta fara agitare puternica si fara barbeatare de aer, pentru a se evita degradarea toxinei. Din fiecare diliutie de toxina se injecteaza pe cale subcutanata, in coapsa, cate 1 ml. la soareci albi de 14-16 g. Animalele inoculate sunt urmarite timp de 4 zile. Titlu valorii toxice, exprimat ca DML soarece/ ml este reprezentat de dilutie cea mai mare care provoaca moartea animalului din a patra zi, cu semne de intoxicatie tetanica. Pentru determinari mai precise, testarea poate fi repetata, pe aceleasi probe de toxina proaspata, mentinuta in frigider, la dilutiile cuprinse intre 1/26 si 1/32. Testarea Lt2 trebuie insotita de martorul Lt-ului toxinei tetanice stabilizate (determinat anterior fata de 1UA/ml), utilizand in reactii dilutia ½ (1 UA), din serul standard cu care s-a lucrat si care contine 2UA/ml.
BIBLIOGRAFIE

1. ORDEANU V. « Curs de microbiologie generala si farmaceutica » UMF, FF an II, 2009 (nepublicat)

CURS 13

19.Infectii cu spirochete

(Babancu Caraivan Alina, Facultatea: Farmacie An: II Grupa: II 09.04.2009)

Genul Treponema

Treponema pallidum pusa in evidenta pentru prima oara de catre Schaudin si Hoffmann in 1905 din leziunile primare ale unor bolnavi de sifilis, face parte din familia Treponemataceae, genul Treponema.

Treponema pallidum sau Spirochaeta pallida este agentul etiologic al sifilisului sau luesului, boala infecto-contagioasa, specifica omului.

Habitat. Tr.pallidum se gaseste numai la omul bolnav in secretiile leziunilor cutanee sau mucoase, in l.c.r., sange si organe.

Caractere morfologice si de cultivare.Tr.pallidum are forma unui filament delicat de 4-12 µm lungime, cu 6-18 spire stranse, regulate, cu capetele efilate.

La examenul microscopic pe fond intunecat se observa mobilitatea marcata a treponemei, care prezinta miscari de flexie, rasucire si translatie.

La microscopul electronic s-a putut studia structura interna a acestei treponeme cu toate elementele ei esentiale: perete, citoplasma si nucleu reincarcandu-se peretele elastic diferit de toate celelalte bacterii care prezinta un perete rigid.De asemenea s-au pus in evidenta 3-4 fibrile contractibile,insertate la cele doua extremitati ale microorganismului (pe care este infasurata citoplasma, totul fiind inconjurat de perete) si care explica mobilitatea treponemelor in absenta cililor.

Deoarece Tr.pallidum se coloreaza greu cu colorantii obisnuiti si coloratie Giemsa, necesitand un timp mai indelugat pentru colorare, dupa care apare totusi slab colorata,aceasta treponema a fost denumita pallidum. Pentru a o pune in evidenta se folosesc coloratii speciale, de obicei cu impregnatie argentica.

Toate incercarile de a cultiva acest microorganism pe medii si in conditii speciale: ou embrionat, culturi de celule, au esuat. Treponema pallidum poate fi insa intretinuta si chiar multiplicata in vivo, numai prin inoculare intratesticulara sau intraoculara la iepure sau maimuta.

Rezistenta in mediul extern. Treponemele sunt deosebit de fragile in mediul extern find foarte sensibile la uscaciune, lumina, caldura si antiseptice.

Treponemele sant foarte sensibile la unele antibiotice: penicilina, eritromicina, tetraciclina. Trebuie subliniat faptul ca desi Tr.pallidum este distrusa in cateva ore la temperatura camerei, in plasma provenita de la un bolnav sifilitic si mentinuta la frigider 3 zile, timp in care infectia poate fi transmisa prin transfuzie.

Patogenitatea treponemelor se explica in special prin caracterul de virulenta, deoarece ele invadeaza rapid tesuturile. Nu s-au pus in evidenta exo sau endotoxine. Patogenitatea treponemelor este diferita in raport de specie;exista specii patogene: Tr.pallidum care determina sifilisul si Tr.pertenue si Tr.carateum care determina la om boli asemanatoare dar benigne, in regiunile tropicale precum si specii saprofite prezentate la nivelul mucoasei genitale: Tr.calligyrum si Tr.genitalis si in cavitatea bucala: Tr.microdentium si Tr.macrodentium.

Boala la om. Sifilisul se transmite in majoritatea cazurilor prin contact sexual; alte posibilitati de contaminare sunt mai rare si anume:prin sarut, accident chirurgical, transfuzii, autopsii, tuseu vaginal. De asemenea contaminarea se poate face si prin obiecte recent contaminate ca: tacamuri, instrumente dentare sau ginecologice care pot transmite infectia. Mama bolnava poate contamina fatul pe cale transplacentara. Microbul patrunde in organism de la nivelul mucoaselor sau pielii prin solutii minime de continuitate. Dupa o incubatie de 20-30 zile, sifilisul evolueaza in 3 stadii:

1. Perioada primara. Leziunea se manifesta initial sub forma unei mici papule care evolueaza apoi spre ulceratie, asezata pe un fond inflamator dur si nedureros, numita sancru sifilitic sau sancru dur. Secretia din ulceratie contine numeroase spirochete si prezinta o sursa sigura de contaminare. Sancrul se insoteste de prinderea ganglionilor regionali, de asemenea nedurerosi. Daca infectia a avut loc pe cale sanguina (ex. prin transfuzii) sau sifilis congenital, sancrul de ex. in vagin, infectia sifilitica poate trece neobservata in aceasta faza.

2. Perioada secundara. Chiar in absenta tratamentului, sancrul se vindeca sau trece neobservat, dar trepomenele patrund in circulatie si astfel dupa 7-8 saptamani apar semnele de generalizare a infectiei. Apar simptome generale ca: febra, cefalee, dureri articulare precum si leziuni caracteristice pe piele si mucoase: rozeole, sifilide, condiloame, placi mucoase. In acest stadiu bolnavul este contagios, deoarece treponemele se gasesc in leziunile cutanate si mucoase. Perioada secundara poate dura mai multi ani cu faze clinic manifeste si perioade de latenta. Desi se pare ca un numar mic de persoane chiar fara tratament se vindeca spontan, majoritatea cazurilor netratate evolueaza spre stadiul tertiar care poate dura ani de zile.

3. Perioada tertiara. Leziunea caracteristica pentru acest stadiu este goma cu localizari in toate tesuturile, mai ales cutanate si osoase. Goma are un caracter net distructiv si prezinta un numar redus de treponeme. O forma particulara de sifilis tarditiv este neurosifilisul sub forma de PGP (paralizie generala progresiva) si tabesul dorsal.

Trecerea transplacentara a treponemelor de la mama luetica la fat poate determina moartea fatului in uter sau la nastere, iar daca nou-nascutul supravietuieste el prezinta manifestari de leziuni organice foarte diferite care se manifesta dupa luni sau ani (coriza heredo-sifiliticului este foarte contagioasa); ei pot prezenta uneori „nas in sa” etc.

Imunitatea. Se pare ca omul nu prezinta o rezistenta naturala fata de infectie iar evolutia ei in stadii reprezinta raspunsul imun al organismului. In perioada de sifilis recent (primar si secundar) predomina imunitatea umorala iar in sifilisul tardiv apar reactii de imunitate celulara, goma fiind considerata o manifestare de sensibilizare de tip intarziat.

Diagnosticul de laborator consta din diagnostic bacteriologic si serologic. Diagnostic bacteriologic. Deoarece treponemele patogene nu sunt cultivabile, diagnosticul bacteriologic in sifilis este constituit exclusiv din examenul direct, efectuat intre lama si lamela la microscopul cu fond negru din secretiile recoltate de la nivelul sancrului sifilitic, condiloame sau placi mucoase; in acest mod se pune in evidenta atat morfologia caracteristica a treponemei, filament cu 12-14 spire regulate si capetele drepte, efilate,cat si mobilitatea ei deosebita. Se pot efectua si preparate colorate prin metode speciale:cu tus de China (metoda Burri), cu albastru Victoria, Giemsa sau cu impregnatie argentica pe sectiuni de organe (coloratia Levaditi).

Diagnostic serologic. Dupa 7-10 zile de la aparitia leziunilor primare incep sa apara anticorpii care sunt de trei feluri si au curbe diferite.

1. Anticorpii Wassermann, reagine sau anticorpi antilipoidici care au fost interpretati ca anticorpi antitesut lipidic modificat sub actiunea microorganismului, autoanticorpi sau anticorpi specifici fata de o fractiune lipidica a Tr.pallidum. In prezent s-a preparat un antigen purificat numit cardiolipina. Cu acest antigen se pun in evidenta anticorpii antilipoidici prin reactiile RFC-Bordet-Wassermann si V.D.R.L.

2. A doua categorie de anticorpi care apar in serul bolnavului sunt strict specifici fata de Tr.pallidum; ei se pun in evidenta utilizand un antigen preparat din insasi treponema sifilisului. Tesutul de imobilizare al treponemelor (TIT), imaginat de catre Nelson si Meyer si utilizat in acest scop, se face in vitro,punand in contact aer de bolnav cu o cultura de Tr.pallidum (tulpina Nichol patogena) obtinuta prin inocularea intratesticulara la iepure. Reactia se efectueaza pe lama iar examinarea se face la microscopul cu fond negru; in caz pozitiv, deci atunci cand exista anticorpi specifici in serul bolnavului, se produce imobilizarea treponemelor. Reactia se poate face si cantitativ, utilizand dilutii de ser de bolnav si antigen treponemic.

3. A treia categorie de anticorpi, din cadrul infectiei sifilitice sunt cei antiproteici de grup. Pentru a-i pune in evidenta, serul de bolnav se pune in contact cu diferite antigene treponemice (Pallida, Palignost) preparate din Tr.reiter, saprofita si cultivabila, care prezinta o componenta proteica comuna cu Tr.pallidum.

In general reactiile utilizate pentru diagnostic sunt reactiile de floculare: VDRL, Citochol si reactii de fixare a complementului care se efectueaza cu antigen cardiolipina,dupa tehnica Kolmer sau cu antigen Reiter. Reactiile devin pozitive dupa 7-10 zile de la aparitia sancrului. Mai intai se pozitiveaza RFC cu antigen Reiter si apoi antigenele lipoidice. In stadiul secundar toate reactiile sunt intens pozitive. In luesul tertiar, reactiile cardiolipidice sunt pozitive numai in 6-70% de cazuri,in timp ce imobilizinele sunt intotdeuna prezente si persista nedefinit. De aceea testul de imobilizare Nelson Meyer este indicat in sifilisul latent, in cazurile de reinfectii, in care acesti anticorpi apar primii, precum si in toate cazurile problema. In sifilisul tardiv si latent se poate depista starea de sensibilizare alergica prin luo-test cu luetina (sensibilizare de tip intarziat). Testul este negativ in sifilisul primar si secundar. Interpretarea actuala a diagnosticului serologic in sifilis nu difera cu nimic de celelalte boli infecto-contagioase cu raspuns umoral, deoarece atat diagnosticul cat si evolutia sau eficienta tratamentului in timp se face si in sifilis pe baza unor reactii serologice cantitative, efectuate in mod repetat.

Reactiile cantitative permit urmarirea aparitiei anticorpilor si a dinamicii lor, diferentiind net titlurile semnificative de diagnostic de acelea a anticorpilor reziduali. De asemenea, reactia cantitativa poate surprinde o reinfectie, cand pe fondul scazut al anticorpilor apare brusc o crestere a titrului sau dimpotriva sa confirme vindecarea cand titrul scazut al anticorpilor se mentine nemodificat pe o perioada indelungata, la acelasi bolnav.

Tratament. Penicilina este cea mai indicata in sifilis fiind deosebit de activa; ea tranverseaza bariera hemato-meningee si placenta, astfel ca poate fi administrata in sifilisul nervos ca si la gravide. Tratamentul trebuie aplicat precoce si in doze mari atat in formele manifestate clinic cat si in sifilisul latent; cantitatea de penicilina va fi conditionata de perioada in care se incepe tratamentul. In general este necesara o cantitate totala de 30-50 milioane unitati penicilina pentru a asigura vindecarea. In caz de sensibilizare a persoanei la penicilina aceasta va fi inlocuita cu alte antibiotice active asupra Tr.pallidum (eritromicine, cefalosporine, tetracicline).

Epidemiologie. La inceput sifilisul determina infectii de o gravitate considerabila, reflectand o virulenta deosebita a micro-organismului. Treptat, datorita modificarilor de clima si temperatura pe de o parte,a cresterii rezistentei organismului pe de alta parte,care a conditionat selectarea unor tulpini mai putin patogene,boala a capatat un caracter mai beningn.Totusi, sifilisul ramane o problema sociala deosebit de importanta prin numarul mare de cazuri si complicatiile pe care le determina. Progresele realizate la inceputul secolului XX prin aplicarea antibioticelor au dus la o diminuare a numarului de cazuri de sifilis, cifrele cele mai scazute inregistrandu-se in anul 1958.S-a crezut ca se va putea ajunge la eradicarea acestei boli;dar unele greseli de diagnostic, tratamente insuficiente si „revolutia sexuala” au dus din nou la cresterea exploziva a cazurilor care a culminat in 1962; si in prezent cazurile sunt destul de numeroase. In felul acesta combaterea sifilisului devine o problema sociala si obligatie deosebita pentru medic si pentru societate.

Profilaxia. In sifilis consta numai in masuri de profilaxie nesepecifica:-depistarea precoce a infectiei si tratarea corecta a bolnavilor pentru a suprima sursele de contaminare:

-supravegherea medicala a contactilor sexuali timp de trei luni prin examene clinice si serologice repetate;

-tratament preventiv la contacti siguri,cu doze mari de penicilina;

-igiena individuala cu utilizare de apa,sapun,antiseptice,dupa raport sexual;

-controale periodice la anumite categorii de salariati si la angajare;

-certificat prenuptial,pentru a preveni sifilisul congenital;

-evitarea contactelor sexuale intamplatoare cu persoane necunoscute.

Familia Treponamataceae, in afara de spirochetele care determina sifilisul si sunt incadrate in genul Treponema, cuprinde si alte microorganisme cu morfologie asemanatoare si anume leptospirele,incadrate in genul Leptospira si boreliile, incadrate in genul Borrelia.