Note de curs
Yüklə 1,11 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Genul Rickettsia
- Tifosul exantematic
- Genul Leptospira
- Modul D. Virusologie CURS 14 20.Caracterele generale ale virusurilor 21.Infectia cu virusuri gripale, hepatitice si HIV
- 21.Infectia cu virusuri gripale, hepatitice si HIV
|
Genul Borrelia Genul Borrelia cuprinde spirochete care difera ca morfologie si patogenitate de celelalte genuri din aceeasi familie. Aceste microorganisme sunt ceva mai lungi si mai groase ca celelalte spirochete, avand capetele efilate,cu 5-10 spire foarte regulate,care devin desfacute si neregulate, dupa culoare. Unele specii patogene determina: 1.Febrele recurente,transmise de paduche sau capuse,practic eradicate in prezent in Europa,datorita utilizarii insecticidelor active in campania dusa dupa cel de-al doilea razboi mondial,impotriva tifosului exantematic; 2.Procese ulcero-necrotice in cavitatea bucala sau la nivelul amigdalelor: angina ulcero-necrotica Plaut-Vincent;acelasi tip de leziuni pot fi localizate si pe mucoasa genitala.Aceste manifestari sunt determinate de Borrelia Vincenti in asociatie cu un bacil gram-negativ anaerob, nesporulat, Fusobacterium fusiforme (asociatie fuzo-spirochetica). Tratamentul acestor infectii se face cu penicilina si antibiotice cu spectru larg. Profilaxia se face prin mentinerea igienei cavitatii bucale si genitale si la nevoie utilizarea de antiseptice Genul Rickettsia Rickettsiile fac parte din genul Rickettsia, familia Rickettsiaceae. Aceste microorganisme considerate pana nu de mult ca o grupa de trecere intre bacterii si virusurile mari in prezent sunt incadrate alaturi de bacterii. Aceasta modificare este justificata deoarece rickettsiile poseda o morfologie si structura citologica asemanatoare cu a bacteriilor, deoarece prezinta doi acizi nucleici ADN si ARN, se inmultesc prin sciziparitate si, la fel ca bacteriile sunt sensibile la actiunea antibioticelor. Rickettsiile poseda un echipament enzimatic redus ceea ce explica multiplicarea lor obligator intracelulara, in organismul-gazda. Denumirea acestor microorganisme a fost data in amintirea cercetatorului Ricketts, care a murit in urma unei infectii de laborator, in timpul cercetarilor referitor la febrele exantematice. Rezervorul rickettsiilor in natura este constituit de artropode hematofage (paduchi, purici, capuse). Dintre toate rickettsiile identificate numai 11 specii sunt patogene pentru om si animale, restul de 40 fiind prezentate numai la artropode. Boala, transmisa de obicei printr-un vector se numeste rickettsioza si se manifesta la om prin boli febrile, cu stare tifica si exantem si anume:tifosul exantematic, tifosul murin (de sobolan), febra Q (tifosul pulmonar) etc. Manifestarea clinica este severa, adesea cu mortalitate ridicata si se datoreste fixarii si multiplicarii agentului infectios pe endoteliile vasculare, insotita de obicei cu o stare de generalizare a rickettsiilor in sange, persistenta. Caractere morfologice si caractere de cultivare. Rickettsiile prezinta un poliformism accentuat putand avea forma de coci sau cocobacili izolati, asezati in perechi sau scurte lanturi precum si aspect de filamente subtiri si flexoase, variabile ca lungime dupa specie si mod de cultivare. Dimensiunile variaza intre 0,2-0,5 µm la formele cocoide pana la 1,5-2 µm la cele bacilare; se coloreaza cu coloratii speciale: Machiavello, Castaneda, Gracean; sunt imobile si nesporulate. Rickettsiile se aseamana ca structura interna cu bacteriile prezentand un perete, membrana citoplasmatica, ADN nuclear si o microcapsula. Rickettsiile pot fi cultivate pe culturi de celule si prin inoculare in sacul vitelin al oului embrionat, incubat la 35-37°C. Animalele de laborator sensibile sunt cobaiul si soarecele la care inocularea intraperitoneala determina febra cu multiplicarea rickettsiilor in sange si organe. Rezistenta in mediul extern. In excretele uscate de purice sau paduche, rickettsiile persista cateva luni.In general insa rickettsiile sunt repede distruse de caldura, uscaciune, antiseptice si antibiotice mai ales acelea care patrund prin membrana celulelor gazda: tetracicline si cloramfenicol.
Boala. Incubatia este de 8-14 zile. Debutul se manifesta brusc cu frison, cefalee intensa,congestie conjunctivala;dupa 7 zile apare eruptia de culoare rosie-violacee sub forma de pete izolate pe tot corpul in afara de fata si gat si stare generala foarte alterata. Defervescenta survine in a 14-a zi. Convalescenta este lunga, urmata de o astenie persistenta. Diagnosticul de tifos exantematic se pune clinic si este confirmat prin diagnostic de laborator care consta din izolarea rickettsiilor prin inocularea pe ou embrionat sau inoculare intraperitoneala la cobai. Diagnosticul serologic conta din punerea in evidenta incepand din ziua 7 a bolii, a anticorpilor fixatori de complement din serul bolnavilor,precum si a anticorpilor aglutinanti antiproteus OX 19, prin reactia Weil-Felix. Tratamentul in tifosul exantematic se face cu antibiotice cu spectru larg: cloramfenicol si tetracicline. Profilaxia consta mai ales in metode nespecifice de deparazitare obligatorie atat a persoanelor bolnave cat si a celor sanatoase din focarul epidemic. Profilaxia specifica consta in administrarea de vaccinuri inactivate, in special la personalul sanitar, care activeaza in focarul epidemic. Genul Leptospira Leptospirele sunt microorganisme spiralate de 30 µm lungime, subtiri,cu numeroase spire stranse si regulate iar capetele sunt indoite sub forma de carlig; sunt foarte mobile si se cultiva pe medii lichide tamponate cu adaos de ser de iepure, la 26°C. Leptospirele sunt foarte sensibile la agentii fizici externi precum si la antiseptice, antibiotice: peniciline, streptomicine, tetraclicline. Exista numeroase specii saprofite de leptospire denumite Leptospira biflexa, patoc, precum si specii patogene (fiind descrise peste 130 serotipuri) incadrate in 18 grupe serologice, care pot determina infectii la om si animal (zoonoze). Leptospirele sunt prezente in natura special in mediul acvatic: ape statatoare, balti, iazuri. Rezervorul natural al infectiei este reprezentat de rozatoarele salbatice: sobolani si soareci care au infectii inaparente iar leptospirele localizate in special la nivelul rinichiului sunt eliminate intr-un timp indelungat in mediul extern, prin urina (2-3 ani)in acest fel contamineaza apa, solul, furajele, alimentele si prin intermediul lor se pot contamina omul si unele specii de animale in special porcinele, bovinele, caprinele. Omul se contamineaza atat pe cale digestiva, cu apa si alimentele contaminate si prin contactul cu animalele bolnave sau prin scaldat in stranduri, piscine, iazuri, lacuri, rauri in care sunt prezente leptospirele care pot patrunde in organism, chiar si prin mucoasele si tegumentele intacte. Deoarece leptospiroza este o zoonoza, generata de prezenta rozatoarelor bolnave sau purtatoare este mai des intalnita la muncitorii din orezarii, pescari, ingrijitori de porci, cei care curata canalele, luand adesea aspect de boala profesionala. Cea mai grava manifestare a infectiei este leptospiroza ictero-hemoragica (boala lui Weil) dar exista si alte leptospiroze: febra de camp, febra de 7 zile, febra tinerilor porcari, febra de toamna s.a. Toate aceste forme de boala pot evolua de la formele cele mai usoare pana la forme grave uneori mortale, cu evolutie septicemica si localizari secundare ale leptospirelor in organe:hepatice, renale, meningeale. Diagnosticul de laborator se face prin examen bacteriologic direct, din sange, urina, L.C.R. prin examinarea produselor la microscopul cu fond negru in preparat umed si insamantari pe medii speciale, mentinute la 26°C; in caz pozitiv cultura apare dupa cateva saptamani, dar sunt necesare examene zilnice din sedimentul lichid care ramane clar sau foarte usor opalescent. In cazul leptospirozei ictero-hemoragice se pot face si inoculari la cobai, care dupa 2-3 saptamani prezinta icter, febra si hemoragii. Diagosticul serologic efectuat la bolnav in ziua a 7-10-a de la debut, se face prin reactia de leptospiroza: aglutinarea, urmata de analiza tipului de leptospiroza care corespunde anticorpilor existenti in serul bolnavului, reactie care se face pe lama si se citeste imediat la microscopul cu fond negru. Se poate face si RFC cu tulpina Patoc (nepatogena) Tratamentul se face cu penicilina, eritromicina, tetracicline.
1. ORDEANU V. « Curs de microbiologie generala si farmaceutica » UMF, FF an II, 2009 (nepublicat) Modul D. Virusologie CURS 14 20.Caracterele generale ale virusurilor 21.Infectia cu virusuri gripale, hepatitice si HIV Caracterele generale ale virusurilor MICROORGANISME ACELULARE -VIRUSURI- (BARBU ELENA-IRINA GRUPA 2 SERIA I AN II, FARMACIE 09.04.2009)
Virusurile reprezinta o categorie speciala de agenti infectiosi cu dimensiuni submicroscopice si care, spre deosebire de bacterii, contin in compozitia lor numai un singur tip de acid nucleic ARN sau AND, de unde denumirea de ribovirusuri si dezoxiribovirusuri. Virusurile se diferentiaza de bacterii si prin dimensiunile lor mici, fiind denumite si “filtrabile”, deoarece trec prin filtrele bacteriologice obisnuite; sunt rezistente la antibiotice, glicerina si alti factori fizici sau chimici care distrug bacteriile. Spre deosebire de bacterii, ele cultiva numai in celule vii, deoarece, fiind lipsite de echipament enzimatic, sunt complet dependente din punct de vedere metabolic de celulele pe care le paraziteaza. Virusul matur, denumit si “corpuscul elementar”, virion sau “unitate infectioasa”, este constituit din :
Din cauza aranjarii simetrice a unitatilor structurale ale capsidei, denumite capsomere, rezulta o configuratie exterioara particulara fiecarui grup de virusuri; de exemplu: virusurile din grupul variola-vaccina au forma unui paralelipiped, virusul poliomielitic forma sferica, bacteriofagul aspect de cireasa, iar virusurile plantelor se prezinta sub forma unor cilindri alungiti, de exemplu, mozaicul tutunului. La unele virusuri mai evaluate nucleocapsida este inconjurata de o membrana numita peplos, de obicei, de natura proteica, dar care contine si lipide. Dimensiunile virusurilor sunt foarte mici, fiind cuprinse intre 10 si 300 nm. Virusurile pot fi puse in evidenta prin tehnici speciale cu ajutorul microscopului electronic. Structura antigenica. Antigenitatea virusurilor este legata de fractiunea lor nucleocapsidica, care determina formarea anticorpilor specifici in organism si cunoasterea acestor structuri este necesara pentru preparare de vaccinuri. Rezistenta virusurilor in mediul extern. Virusurile sunt foarte sensibile la dezinfectanti ca formolul, fenolul, sunbstante oxidante, detergenti. Chimioterapicele si antibioticele nu au nicio actiune asupra virusurilor; cu toate acestea, virusurile mari, bedsonii, sunt sensibile la tetraciclina si cloramfenicol. Temperatura de 56-60°C omoara majoritatea virusurilor in 30 min; virusul hepatitei este mai rezistent, fiind distrus in cateva minute la 100°C (caldura umeda). Absenta completa a enzimelor obliga virusurile la un parazitism strict. De aceea, in laborator, cultivarea virusurilor se obtine prin inocularea produsului la animale sensibile, pe ou embrionar sau pe cultura de celule in vitro. Virusurile pot fi patogene pe gazde foarte variate: om, plante, insecte, bacterii (bacteriofagii). Infectia virala necesita neaparat patrunderea virusului in celula gazda. Primul studiu al acestui proces este reprezentat de fixarea virusului pe membrane celulara. Unele virusuri prezinta niste enzime speciale la nivelul capsidei; aceste enzime insuficiente pentru a realiza un metabolism propriu, au insa proprietatea de a permializa membrana. Dupa fixarea virusului pe receptorii specifici ai celulei, enzimele ajuta patrunderea virusului in interior. Se pare ca aceasta patrundere este asemanatoare cu procesul de pinocitoza, adica a inglobarii de catre celula a unor solutii lichide. Virusul patrunde in celula si este inconjurat de o vacuola, iar multiplicarea sa comporta 3 faze:
Celula gazda isi pastreaza, la inceput, aspectul normal, apoi degeneraza si devine un rezervor de virus; acesta este eliberat in afara celulei si paraziteaza celule normale in care se multiplica din nou. Modificarile citologice care survin ca urmare a aglomerarii intracelulare a virusului in tesuturi, se numesc “incluziuni celulare”, caracteristice pentru unele virusuri caz in care constituie chiar un criteriu de diagnostic; ele sunt vizibile la microscopul obisnuit. Aceste formatiuni sunt: incluziile nucleare in herpes, varicela, zona zoster si incluziile citoplasmatice la nivelul celulelor nervoase in rabie (corpusculii Babes-Negri) sau in variola (corpusculii Guarnieri). Unele virusuri se dezvolta pe toate tesuturile organismului si se numesc pantrope : variola, vaccine, rujeola. Altele se dezvolta cu predilectie pe anumite tesuturi de exemplu :
Imunitatea. Ca si in infectiile bacteriene, imunitatea anitivirala este reprezentata de factori umorali si celulari. Anticorpii sunt activi numai fata de virusului extracelular, caz in care impiedica atasarea lui pe celula, dar nu actioneaza asupra virusului patruns in celula receptoare; ei au actiune strict specifica. Fagocitoza nu intervine in procesul de aparare antivirala propriu-zisa; participa in faza de vindecare prin indepartarea resturilor celulare, evitand astfel infectia bacteriana supraadaugata. Un factor important de aparare antivirala este interferonul; el este un produs de metabolism celular al celulei care a venit in contact in special cu un virus viu si are rol de aparare pentru indivizi din aceeasi specie. Aceasta substanta nu este nici virus, nici anticorp, ci o proteina care difuzeaza in tesuturile vecine si limiteaza astfel infectia. Rezistenta antivirala poate fi explicata si prin fenomenul de interferenta si anume: un virus ajuns in celula blocheaza sistemul metabolic de biosinteza al celulei gazda, astfel incat celula rezista la a doua agresiune virala. Acest fenomen poate avea loc fata de acelasi virus, in etape diferite, sau pentru virusuri inrudite. Diagnosticul in viroze se bazeaza pe izolarea si identificare virusului precum si punerea in evidenta a anticorpilor specifici, in dinamica.
Virusul patrunde in organism pe cale digestiva, odata cu alimente contaminate si se multiplica in intestin, in special la nivelul tesutului limfoid din ganglionii limfatici si placile lui Peyer (intestin subtire). De aici, virusul trece in sange si se fixeaza pe muschiul striat; in absenta anticorpilor, infectia progreseaza si afecteaza sistemul nervos central. Concomitent, o parte din virus se elimina prin materii fecale. In general, viremia are loc inaintea aparitiei simptomelor de boala. Este in curs de eradicare. Diagnosticul de laborator se pune pe baza izolarii si identificarii virusului si serodiagnostic, prin reactia de neutralizare si fixare a complementului. La copiii contacti de poliomielita, se administreaza imunoglobulina umana, care le confera o imunitate pasiva.
Virusul gripal A 
Virusul poliomielitic 
Virusul gripei aviare 
Bacteriofagul 21.Infectia cu virusuri gripale, hepatitice si HIV (BARBU ELENA-IRINA GRUPA 2 SERIA I AN II, FARMACIE 09.04.2009) Gripa Gripa este o viroza acuta respiratorie, foarte contagioasa, cu evolutie epidemica, determinand epidemii si pandemii. Considerata la inceput de origine bacteriana (H. influenzae), gripa a fost numita “influenza” si de-abea in anul 1918 s-a stabilit originea ei virala. Virusul gripal. Exista 3 tipuri de virus gripal: A, B si C, dintre care tipul A este cel mai epidemigen. In decursul epidemiilor s-au observat importante variantii antigenice a virusului A ( A0, A1, A2 si , in prezent, tipul England A 42/72). Virusul gripal este un ribovirus, de forma sferica cu dimensiuni cuprinse intre 80-110 nm. Boala la om. Gripa incepe brusc dupa o incubatie de 1-3 zile cu febra, frison, dureri musculare si in globii oculari, stranut, catar, precum si fenomene respiratorii necaracteristice. Boala dureaza 2-7 zile si numai in perioade de epidemii se poate insoti de complicatii pulmonare, in special pneumonii, prin suprainfectii bacteriene (stafilococ, streptococ, H.influenzae). Diagnosticul de laborator. In primele 2-3 zile de boala, virusul poate fi izolat din secretia rinofaringiana prin inoculare pe ou embrionat. Diagnosticul de infectie cu virus gripal se pune insa cu certitudine pe baza serodiagnosticului : reactia de fixare a complementului sau de inhibare a hemaglutinarii, deoarece virusurile gripale au proprietatea de a aglutina hematiile de om, cobai si cocos. Adaosul de ser de bolnav care contine anticorpi, produce inhibarea aglutinarii. Tratamentul este , de obicei, simptomatic, de prevenire a complicatiilor si cresterea rezistentei nespecifice a organismului: alimentatie, odihna, vitamine. Imunitatea in gripa este remarcabila, dar numai fata de varianta de virus circulant fiind explicata prin prezenta anticorpilor inhibitori, specifici; infectia cu virus anterior nu confera imunitate fata de virusul modificat antigenic. Epidemiologie. Sursa de infectie in gripa este reprezentata de omul bolnav si purtatorii sanatosi, care transmit boala prin secretiile nazofaringiene, in timpul tusei, stranutului, vorbitului. In scop profilactic se urmareste cresterea starii de rezistenta specifica a populatie prin vaccinare, care se face inainte de aparitia valului epidemic, pentru a avea timp sa se instaleze starea de imunitate. In acest scop se folosesc vaccinuri inactivate prin formol, care se administreaza parenteral sau vaccinuri vii si atenuate (Smorodintev, 1957) administrate prin pulverizari nazale. Eficienta vaccinarii in acest caz este explicata prin imunitate celulara locala; vaccinarea scade morbiditatea la vaccinati de 3-5 ori fata de nevaccinati.
ISTORIC Existenta unor microorganisme invizibile la microscop a fost intuita de Pasteur dupa ce toate incercarile de a pune in evidenta agentul turbarii au parut a fi zadarnice. Dupa unii precursori geniali (Edward Jenner, Pasteur), progresele in domeniul virologiei au ramas neinsemnate si pana la inceputul secolului al XX-lea, s-a vorbit in continuare de acele "fiinte imaginare". Cu ajutorul microscopului optic cu lumina ultravioleta ("ultramicroscopul"), se pot distinge obiecte pana la o finete dimensionala de 0,15 ľm, la mariri de 6.000-7.000 ori. Cu toate acestea, virusurile (inframicrobii), nu se pot observa cu aceste microscoape. Observarea lor cere o marire de ordinul 10.000-15.000 ori, ceea ce nu se poate obtine cu microscopul optic, deoarece astfel de mariri necesita puteri separatoare de 0,2 ľm. La sfarsitul secolului al XIX-lea, s-a reusit detectarea lor printr-o metoda indirecta; dupa triturarea tesuturilor care le contin, virusurile traverseaza filtrele si prin injectare transmit o anumita boala, astfel ca li s-a atribuit denumirea de virusuri filtrante. Lucrarile lui R. Degkwitz (1927) si T. Taniguchi (1935) au demonstrat ca rujeola este cauzata de un virus. La fel si rubeola. In 1935, W. M. Stanley izoleaza o "proteina" si demonstreaza ca inocularea acesteia unor plante provoaca boala numita mozaicul tutunului; de asemenea, arata ca "proteina" pastreaza aceasta proprietate si dupa cristalizare; Bowden si Pirie ii confirma descoperirile in 1937. Ulterior s-a vazut ca de fapt era de vorba de un acid nucleic cu un invelis de natura proteica; in cazul virusurilor patogene pentru animale, aceste doua componente pot, in anumite conditii, sa se separe. In 1939, G. Kausche, E. Pfankuch si E. Ruska au inceput sa studieze virusurile la microscopul electronic.In 1943, Goodpasture este initiatorul infectarii membranei alantoidiene a oului embrionat de pui (variola aviara, vaccina, herpesul), care va fi dezvoltata de F. M. Burnet si colaboratorii sai, iar apoi de multi altii (Levaditi, Myakawa, etc). Dupa ce demonstreaza ca la baza reproducerii virusului mozaicului tutunului sta ARN-ul, Heinz Fraenkel-Conrat arata in 1955 impreuna cu Robley Williams ca un virus functional poate fi obtinut din ARN purificat si o proteina, acestea doua unindu-se spontan (proteina inveleste materialul genetic), - deci aceasta este cea mai stabila structura (cu energia cea mai mica) -, si este foarte probabil ca acesta sa fie si mecanismul de formare a virusului in celula gazda. In 1958, Stanley a stabilit ca ceea ce credea a fi "proteina" virusului mozaicului tutunului are proprietatile moleculelor chimice dar dispune si de capacitatea de a se reproduce si de a se transforma. PROPRIETATI Din punct de vedere chimic, virusurile sunt constituite din nucleoproteide. La un inalt grad de puritate ele pot cristaliza. La virusul herpesului capsida este prevazuta cu prelungiri proteinice (capsomeri) care acopera toata suprafata virionului. Deosebiri fata de bacterii: 1. Virusurile au dimensiuni foarte mici (de la 8 nm pana la 500 nm, astfel ca pot traversa filtrele poroase ce retin bacteriile. 2. Reproducerea virusurilor este posibila numai in interiorul celulelor vii, in organisme sau in medii de cultura care contin astfel de celule. Au rezistenta mare la glicerina si la solventii lipoidelor, fata de care sunt sensibili majoritatea microbilor. 3. Virusurile sunt agenti patogeni ai unor boli denumite generic viroze. In general, virusurile dau imunitate, dar infectia poate fi determinata si de acizii nucleici extrasi din virusuri; in acest caz nu se obtine imunizare, datorita lipsei proteinei. Exemple: virusul variolei, virusul turbarii, virusul encefalitei, etc. CLASIFICARE Dupa gazda care ii primeste, se impart in patru grupe: - virusuri patogene pentru bacterii: bacteriofagi: - virusuri patogene pentru vegetalele superioare: virusurile plantelor; - virusuri patogene pentru nevertebrate: virusurile insectelor; - virusuri patogene pentru vertebrate, cuprinzand cinci grupe: - virusuri al caror tropism este marcat pentru ectoderm (vaccin, variola), - virusuri neurotrope pure (turbare), - virusuri endoteliomezodermice (limfogranulomatoza venerica la om), - virusuri septicemice (rujeola, rubeola), - virusuri proliferative (sarcomul lui Roux, leucoze si leucemii transmisibile). - Dupa proprietatile fizico-chimice: - Dupa tipul de acid nucleic pe care il contin (clasificarea actuala uzuala) Yüklə 1,11 Mb. Dostları ilə paylaş:
|