Summary a new Dimension of Ethical Methodology in the Era of Global



Yüklə 0.51 Mb.
səhifə1/10
tarix18.03.2017
ölçüsü0.51 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10
FILOSOFIE ŞI BIOETICĂ



NOUA DIMENSIUNE A METODOLOGIEI ETICII EPOCII TEHNOLOGIILOR GLOBALE: ANALIZĂ TEORETICO-FILOSOFICĂ

Teodor N. Ţîrdea

Catedra Filosofie şi Bioetică a USMF „Nicolae Testemiţanu”


Summary

A New Dimension of Ethical Methodology in the Era of Global

Technology: Theoretical and Philosophical Analysis

Last centuries social-natural development has clearly demonstrated the necessity of transforming the ethical thinking, of producing a refreshment in interpretation of its object, of its methodology, first of all. In the article the evolution of ethical methodology in the XX century is examined, at the beginning of the IIIrd millennium, as well as the necessity of modifying it according to requests of epoch of high word technologies, to evolution of global anthropological and ecological crises. Appearance and edifying of bi centrist methodology as key-imperative of ethics of humankind survival is emphasized also here.


Rezumat

Dezvoltarea socionaturală în ultimele decenii ale sec. al XX-lea ne-a demonstrat cert faptul necesităţii transformării gîndirii etice, a efectuării unui reviriment în interpretarea obiectului ei de studiu, a metodologiei acesteia, întîi de toate. În articolul de faţă se examinează evoluţia celei din urmă în sec. al XX-lea şi începutul mileniului al III-lea, nevoia modificării metodologiei eticii conform cerinţelor epocii tehnologiilor planetare performante, desfăşurării crizei antropoecologice globale. Se evidenţiază în această ordine de idei apariţia şi devenirea metodologiei biocentriste ca imperativ-cheie al eticii supravieţuirii omenirii.

Literatura ştiinţifico-filosofică din ultimele decenii ale secolului al XX-lea ne-a demonstrat fidel necesitatea acută în vederea reconstruirii (transformării) radicale a gîndirii etice, a realizării unui reviriment adecvat şi concret în interpretarea obiectului eticii, a metodologiei ei, întîi de toate. Omenirea a păşit în al treilea mileniu, în epoca tehnologiilor globale avansate, dar discuţiile referitoare la aceea cum trebuie să fie etica, în ce limite ale realităţii obiective ar fi logic să se desfăşoare influenţa ei, ce se cuvine să facă filosoful, pentru a implimenta mai efectiv teoria etică în practică, care este adevărata funcţie a moralei ş.a., nu doar că nu încetinesc, însă preiau un caracter tot mai imens şi mai acut [5]. Acest fapt are loc din mai multe motive, dar principala cauză ţine de apariţia problemelor ce posedă o direcţionare şi o natură planetară situate într-o interdependenţă nemijlocită cu condiţiile supravieţuirii omenirii, cu depăşirea crizei antropoecologice planetare. În consecinţă au apărut probleme etice netradiţionale, ce se rotesc în jurul unor întrebări, la care omenirea aşteaptă un răspuns adecvat. Printre ele actualmente ar fi cazul de spicuit cîteva, printre care pot fi evidenţiate următoarele: (1) ce-i mai superior - valoarea omului sau a biosferii? (bioetica); (2) ce-i mai important - valoarea omului sau a mediului înconjurător? (etica ecologică); (3) ce-i mai merituos - valoarea speciei umane sau a individului? (etica medicală); (4) ce-i mai semnificativ - valoarea planetei sau a omului? ( etica planetară); (5) ce-i mai prestigios - valoarea omului sau a tehnicii create de el? (etica tehnico-inginerească şi informaţional-computerială) ş.a. Anume răspunsurile la aceste întrebări au devenit esenţiale în dezvoltarea gîndirii etice la etapa contemporană a evoluţiei societăţii, iar soluţionarea lor necesită o nouă interpretare, o nouă metodologie a acesteia.

Momentul iniţial pentru selectarea intrepretărilor netradiţionale în teoria moralei serveşte reevaluarea principiilor teoretico-metodologice fundamentale, care ar determina dezvoltarea eticii la diverse etape, mai ales în ultimele decenii ale secolului trecut şi începutul secolului al XXI-lea. Un timp îndelungat, cel puţin pînă la anii 60 -’70 ai secolului al XX-lea, noi ne-am ciocnit în lumea etică de modalităţile conceptuale (metaetice) şi normative ale analizei moralei şi respectiv a metodologiilor metaetică (conceptuale) şi normativă a eticii. Nepătrunzînd în subtilităţile evoluţiei acestor interpretări, menţionăm doar faptul, că criticînd metaetica, îndeosebi începînd cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, adversarii ei au pregătit treptat un reviriment aparte în etică spre analiza problemelor morale, legate de interesele şi necesităţile reale ale oamenilor, inclusiv şi a celor care au provocat cauza revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi tehnologice. Referindu-ne la bazele existenţei Homo Sapiens-ului, problemele menţionate şi altele nu se încadrau în limitele analizei conceptuale. Faptul menţionat a slujit drept impuls al renaşterii interesului faţă de etica normativă şi respectiv de metodologia normativă adecvată. Ultima, spre deosebire de metodologia conceptuală şi-a pus scopul principal nu de a studia noţiunile, ci de a elabora principiile şi normele morale, ce stau la baza determinării şi soluţionării şirului larg de probleme , de care ar fi necesar să se ocupe etica. Etica normativă avea obligaţia, conform părerii adepţilor ei, de a contribui la autoreflecţia personalităţii privind identitatea propriilor probleme, de a dezvolta capacitatea de a acţiona bazîndu-se pe principiile morale conştient comprehensibile şi liber alese.

Spre sfîrşitul anilor ’70, începutul anilor ’80 ai secolului trecut, etica normativă nu a fost capabilă să indice modalitatea în care principiile iniţiale teoretico-metodologice şi morale, şi-n special cerinţele ( imperativele) dreptăţii, suveranităţii, ‹‹fă bine››, ‹‹nu dăuna›› ş.a. ale eticii să fie utilizate în practică. Această problemă rămînea una din cele mai importante din momentul ce ea necesita soluţionarea sa.

Existau două interpretări privind soluţionarea acestor probleme. Unii cercetători considerau, că nu-i cazul implimentării unei noi metodologii, unei noi etici în depăşirea rupturii dintre teoria etică, principiile ei teoretico-filosofice de bază şi practică. Pentru aceasta, afirmau aceşti autori, este suficient de a combina din lucrările compartimentului eticii analiza sistemelor normative cu modul adecvat al problemelor contemporane morale, şi mai apoi de a arăta modalitatea utilizării principiilor moral-teoretice în diferite şcoli [1].

Mai eficientă, poate chiar revoluţionară, s-a dovedit a fi a doua cale de soluţionare a acestei probleme. Wan Ranseler Potter, iar mai tîrziu şi alţi cercetători cum ar fi K. E. Gudpaster, M. Singer ş.a. au înaintat ideia creării unei noi etici, cu o metodologie neordinară şi cu noi principii ştiinţifice, legînd această interpretare de extinderea acţiunii noţiunii ‹‹ morală ›› şi asupra naturii vii [7]. În contextul actual al crizei antropoecologice planetare morala nu poate fi limitată la relaţia‹‹ om - om››. Etica nouă în expunerea sa extinsă a fost numită de către W. R. Potter biologică sau etica supravieţuirii. Acestei etici – eticii epocii tehnologiilor globale avansate – îi aparţine respectiv şi o metodologie nouă – biocentristă, care necesită depăşirea limitelor metodologiei mult mai înguste – antropocentristă, dar cu includerea obligatorie a celei din urmă în conţinutul primei (biocentriste) [2]. Bioetica în această ordine de idei este valoroasă în trei ipostaze: (1) una din direcţiile ei dispune de o importanţă obiectivă – analiza dilemelor etice care în consecinţă conduc spre dezvoltarea noilor direcţii ştiinţifice şi care în orice caz se va perfecţiona; (2) cea de-a doua se referă la un set de opţiuni ale cercetătorilor în alegerea morală; (3) în cele din urmă, bioetica poate fi privită ca model al ştiinţei viitorului ce leagă moralitatea cu cunoaşterea obiectivă (morala şi cunoaşterea biologică după W. R. Potter).

Astfel, concepţia bioetică examinată de noi drept o cercetare sistemico-complexă a acţiunilor (comportamentului) omului în lumea biomedicală în funcţie de valorile şi normele morale [4] dispune de scopuri precise, în special, stabilirea faptului dacă Homo Sapiens va putea schimba adecvat structura şi mersul vieţii, inclusiv flora şi fauna, va putea el oare prognoza şi contribui la realizarea paradigmelor existenţei civilizaţiei contemporane, va putea în cele din urmă, să influenţeze asupra destinului speciei umane în relaţie cu biosfera, asigurîndu-i (omului) siguranţa. Asemenea înţelegere a bioeticii (interpretare largă) ne obligă să elaborăm paralel cu principiile ei teoretico-metodologice şi cerinţele concrete (principiile morale) din punctul de vedere al bioeticii la acţiunile omului în activitatea sa practică şi mai întîi de toate în cea ştiinţifică. Aspectul etic al acestor procese este evident şi drept consecinţă e necesar de a-l analiza. Faptul menţionat este clar pentru că fenomenele menţionate (cercetările ş.a.) practic în toate situaţiile şi în toate timpurile au o legătură strînsă cu omul, cu sănătatea şi viaţa lui. În asemenea situaţie, fără îndoială, urmează de a avea anumite imperative (principii morale) ale cunoştinţelor bioetice care ar oferi posibilitatea de a proteja integral nu doar sănătatea omului, viaţa lui, dar şi al tuturor reprezentanţilor lumii vii – animalelor şi plantelor. În această ordine de idei, noi am scris şi am demonstrat de nenumărate ori [8] că în practica socială se evidenţiază problema corelaţiei principiilor teoretico-metodologice şi morale ale bioeticii, adică are sens de a evidenţia clar aceste noţiuni atît după conţinut, cît şi după destinaţie, după rolul lor în dezvoltarea eticii viului şi a elaborării metodologiei ei noi – biocentriste.

În elaborarea principiilor filosofico-metodologice ale bioeticii (biosferocentrist, coevoluţionist, socializării ş.a.) noi reieşim din aceea că această totalitate de cunoştinţe (bioetica) reprezintă în sine o direcţie ştiinţifică interdisciplinară nouă, care se află la hotarul dintre filosofie, medicină, ecologie, etică şi biologie. Ea studiază relaţia în sistemul ‹‹om-biosferă›› de pe poziţiile eticii tradiţionale. Bioetica reprezintă o parte componentă a filosofiei moralei care e preocupată de aspectele implimentării factorului uman în lumea biomedicală. De pe asemenea poziţii e necesar de a cerceta noua metodologie (biocentristă), postulatele ei fundamentale (principiile teoretico-filosofice), metodele ei, noţiunile, legităţile etc. [3]. Acest lucru se datorează cauzei conform căreia orice fapt din punctul de vedere filosofico-metodologic, orice totalitate de cunoştinţe, de exemplu, bioetica obţine statutul unei disciplini ştiinţifice atunci şi numai atunci, cînd aici sunt prezente principiile sale specifice, metodele, noţiunile, normele etc., ce reflectă particularităţile acestui domeniu al ştiinţei, conexiunile ei cu alte domenii ale cunoaşterii [6], cu biologia, ecologia, dreptul, tehnica, medicina şi etica în special.

Apariţia şi devenirea unei noi direcţii ştiinţifice, într-un fel sau altul, exprimă necesitatea, mai întîi de toate a practicii sociale, precum şi perfecţionarea mecanismelor de dezvoltare a ştiinţei în tendinţa de diferenţiere a cunoştinţelor. Apariţia eticii biologice a fost un alt pas întru satisfacerea acestei necesităţi. Cu toate acestea, faptul menţionat determină importanţa şi rolul bioeticii, cît şi a metodologiei sale neordinare – biocentriste – în ştiinţa şi practica cotidiană, mai ales cînd aceasta se referă la strategia de supravieţuire a omenirii, la depăşirea crizei antropoecologice planetare contemporane. Mai mult ca atît actualmente se simte necesitatea integrării cunoştinţelor ştiinţei contemporane, fără de care cea din urmă s-ar transforma într-o colecţie, ansamblu de idei formale, incomplete, izolate. Bioetica reprezintă ştiinţa nivelul interdisciplinar al metodologiei căreia în cea mai mare măsură exprimă cea de-a doua necesitate, fiindcă funcţia sa constă în sintetizarea cunoştinţelor, reprezentînd astăzi una din cele mai necesare şi importante pîrghii ce stă la baza apariţiei şi evoluţiei paradigmei de dezvoltare durabilă în condiţiile de asigurare a securităţii umane. Bioetica şi metodologia ei biocentristă au apărut drept produs şi mecanism de rezolvare al unor contradicţii concrete în dezvoltarea sistemelor contemporane cum ar fi: ‹‹ biosferă-om›› şi ‹‹natură-societate››.

Ni se pare în acest sens, că pînă în prezent majoritatea absolută a «principiilor bioeticii», fie că corespund modelului american sau european, în esenţa lor nu corespund naturii cunoştinţelor bioetice, interpretate în sensul larg al acestui fenomen ştiinţific. Aici sunt incluse, de exemplu, ‹‹principiile›› autonomiei pacientului, non-dăunării, dreptăţii, binefacerii, demnităţii omului etc. Mai degrabă acestea sunt nu altceva decît cerinţele eticii biologice, ba chiar a celei medicale, şi nu mai mult. A împărtăşi acest punct de vedere teoretico-metodologic semnifică a plasa semnul egalităţii între conceptele de ‹‹principiu›› şi ‹‹imperativ››, deasemenea a identifica principiile metodologice şi morale ale bioeticii, sau a reduce semnificaţia ‹‹principiului filosofico-metodologic›› al bioeticii pînă la noţiunea de ‹‹cerinţă bioetică››, «imperativ bioetic» care cu siguranţă nu este una şi aceiaşi.

Pentru noi, cele mai importante principii morale ale bioeticii sunt nişte reguli, nişte imperative, care nu sunt considerate temeliile acestor cunoştinţe, nu constituie fundamentul lor, aşa cum, de exemplu, principiile teoretico-metodologice – biosferocentrist, coevoluţionist, socializării etc., despre care noi deja am vorbit, dar care servesc doar drept cerinţe morale deosebite în cadrul sistemului ‹‹biosferă-om›› şi protejează integral plantele, animalele şi, bineînţeles, Homo Sapiens-ul.

Printre acestea putem evidenţia, întîi de toate, imperativul (cerinţa) vulnerabilitatea, care îi zice medicului, cercetătorului, omului în genere, că ea (vulnerabilitatea), e necesar să fie interpretată în două sensuri diferite. În primul rînd, vulnerabilitatea este tipică pentru toate fiinţele vii, pentru fiecare viaţă în parte, pentru care nu sunt străine fragilitatea şi mortalitatea. În al doilea rînd, se vorbeşte mult şi, pe bună dreptate, despre vulnerabilitatea anumitor grupuri sociale, cum ar fi copiii, bolnavii, bătrînii, invalizii etc., adică e logic a vorbi despre aspectul social al vulnerabilităţii, iar în sens şi mai larg despre bioetica socială. Un alt imperativ etic ( principiu moral) în activitatea biomedicală – este cerinţa moralităţii, care obligă această sferă a filosofiei practice (bioetica), pe de o parte, şi cercetătorul, medicul – pe de altă parte, de a menţine normele şi regulile morale tradiţionale cu privire la tot ce este viu, adică morala adecvată şi adevărată în sistemul ‹‹biosferă-om››. Principiul moral al libertăţii şi responsabilităţii obligă oamenii în relaţiile lor cu lumea vie de a nu absolutiza libertatea acţiunilor, deoarece ea poate exista într-o relaţie specială, deosebită cu responsabilitatea. Spre exemplu, poţi deveni un cercetător liber, dacă în aceeaşi măsură devii responsabil pentru soarta florei şi faunei, pentru soarta omului, pentru tot ce întreprinzi în scopul asigurării securităţii individuale şi colective, a asigurării dezvoltării durabile, şi mai apoi a dezvoltării noosferice.

O altă cerinţă a bioeticii faţă de omul în acţiune este principiul moral «nu dăuna». Imperativul «fă bine» - este încă un principiu moral al cunoştinţelor bioetice care funcţionează în lumea medicală. Această regulă nu este o interdicţie, ci o astfel de normă care în limitele spaţiului menit cere anumite acţiuni satisfăcătoare. Sensul ei se transmite uneori cu aşa de cuvinte cum ar fi binefacerea, filantropia, caritatea ş.a.



În cele din urmă reamintim că principiile metodologice şi cele morale enumerate ale cunoştinţelor etice din epoca tehnologiilor scientofage planetare în lumina noii metodologii biocentriste, posedă nu o forţă absolută, ci doar una relativă – ele acţionează conform regulei „prima face”. Important în asemenea situaţii este de a stabili clar ce este pentru bioetică principiu metodologic şi ce este imperativ moral, în caz contrar noi permanent ne vom încurca în interpretarea bioeticii, inclusiv pînă la identificarea ei cu etica medicală, cum de obicei aceasta are loc în literatura ştiinţifică, care firesc nu este justificată nici teoretic, nici practic.
Bibliografie

  1. A se vedea: Ethics: Theory and Practice // Ed. by M.Velasque, C.Rostanowski. - N.Y., 1985, p.IX.

  2. Об этом подробнее см.: Ţîrdea Teodor N. Filosofie şi Bioetică: istorie, personalităţi, paradigme. – Chişinău: USAM, 2000, p. 209-213; Седова Н.Н. Генезис биогуманитарного знания // Человек в современных философских концепциях / Материалы Четвертой международной конференции. г. Волгоград, 28-31 мая 2007 г. В 4-х т. Том 1. – Волгоград: Изд-во Волгоградского университета, 2007. С. 203-207; Швейцер Альберт. Благоговение перед жизнью. – М.: Прогресс, 1992. С.29-31

  3. A se vedea:Ţîrdea Teodor N.. Principiile de bază ale bioeticii: tendinţe şi probleme // Bioetica, Filosofia, Economia şi Medicina practică în strategia de existenţă umană / Materialele Conferinţei a IX-a Ştiinţifice Internaţionale. 10-11 martie 2004. Red. responsabil Teodor N.Ţîrdea. - Chişinău: CEP „Medicina”, 2004, p. 12-18.

  4. A se vedea.: Ţîrdea Teodor N.. Bioetică: origini, dileme, tendinţe. - Chişinău: CEP „Medicina”, 2005, 234 p.; Он же. Elemente de bioetică. - Chişinău, 2005, 176 p. Т.Н.Цырдя, П.В.Берлинский Философия (С курсом биоэтики). – Кишинев: CEP „Medicina”,2003, 552 с.

  5. См., например: Барбур Иен.Г. Этика в век технологии. - М.: Библейско-богословский институт св. Апостола Андрея, 2001. С. 76; Engelhardt Tristram Herman jr. Fundamentele bioeticii creştine: perspectivă ortodoxă. Trad. De Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac. Ioan. - Sibiu: Deisis, 2005, p.135-194; Matulic Tonci. – Zagreb: Glas Koncila, 2001, str. 83-149 и др.

  6. См. об этом подробнее: Готт В.С., Семенюк Э.П., Урсул А.Д. Категории современной науки (становление и развитие) – М.: «Мысль», 1984. С. 138-168

  7. См., например: Поттер Ван Ранселер Биоэтика: мост в будущее. – Киев, 2002. С.9-38; Ethics and Problems of the 21 st. Century // Ed. b K.E.Goodpastery and K-M-Sayre. – Notre Dame, Indiana, 1979, p. XI и др.

  8. См., например: Цырдя Т.Н.. Еще раз о принципах биоэтики // Второй Национальный конгресс по биоэтике с международным участием. 29 сентября – 2 октября 2004. - Киев, 2004. С.52.; Цырдя Т.Н.. Проблема биоэтических императивов в биомедицинском мире // III Національный конгрес з бiоетики. 8-11 жовтня 2007. – Киев, 2007. С. 36-37.


IMPLICAŢII AXIOLOGICE ÎN MEDICINA CONTEMPORANĂ

Vitalie Ojovanu

Catedra Filosofie şi Bioetică USMF „Nicolae Testemiţanu”


Summary

Axiological Implications in Contemporary Medicine

Essential fields with clear axiological implication are stressed during evolution of contemporary medicine. Adequate value actions shapes spiritual and moral features which fulfill, harmonize medical activity. The studying of this subject contributes to more profound studying of medical axiology.



Rezumat

Pe parcursul evoluării medicinei contemporane se evidenţiază domeniile ei esenţiale cu vădită implicaţie axiologică. Respectivele acţiuni valorice configurează trăsăturile spiritual-morale care întregesc, armonizează activitatea medicală. Studierea acestui subiect contribuie la abordarea mai profundă a axiologiei medicale.

Pe măsură ce înaintăm în timp, caracterizat printr-o avalanşă de fenomene, multiple şi persistente, dintre care o bună parte contradictorii, se pare că pe cât civilizaţia contemporană, atingând performanţe în domeniul ştiinţific, tehnic şi economic, pe atât diminuează catastrofal importanţa sistemului moral al societăţii şi a nucleului său valoric. Prin atare tendinţe ale contemporaneităţii este afectată şi medicina. De aici rezidă actualitatea abordării subiectului axiologic în această sferă importantă a vieţii sociale, medicina fiind unul dintre acele domenii ale vieţii sociale de care depinde în mod direct supravieţuirea umanităţii. Studierea problematicii axiologice în medicină necesită o serie de etape investigaţionale printre care una esenţială ce presupune evidenţierea direcţiilor de bază cu evidentă implicaţie valorică.

Actul medical (terapeutic) reprezintă nucleul activităţii medicale. Acesta constă din câteva faze: adresarea la medic, stabilirea diagnozei, determinarea strategiei curative, procesul tratamentului activ, tratament sau observarea post terapeutică activă, finalizarea tratamentului. La fiecare fază ale acţiunii terapeutice se include şi componentul valoric. Din vremurile demult apuse şi până la moment tratamentul medical se numeşte şi dar al divinităţii manifestat prin mâini şi minte umană, artă, măiestrie, ştiinţă etc. Şi toate acestea din cauza complexităţii sale, irepetabilităţii, responsabilităţii de a manipula cu viaţa şi soarta omului. „Practicarea (si, poate, într-o măsură mai mare, cea a medicinei generale) duce într-adevăr la înfruntarea în permanenţă a unor situaţii complexe şi inedite, de incertitudine, deoarece în timpul acestor demersuri succesive nici un factor nu are valoare absolută de orientare şi trebuie să ştim să alegem, situaţii nereproductibile deoarece „tot ce este uman este irepetabil”. Este adevărat, deciziile se înscriu în concluzia de analiză şi sinteză a unei serii de probabilităţi” [2, p.63]. Nu întâmplător la etapele iniţiale ale istoriei omenirii medicul era concomitent şi sacerdot şi conducător al comunităţii. De atunci şi până acum medicul şi tratamentul efectuat de către acesta include şi un component valoric al sacrului. Persoana tămăduitorului cunoaşte multe taine (cunoştinţe) ale corpului şi psihicului uman. La acesta se mai adaugă încă informaţii intime despre fiecare persoană în parte, privitor la maladie şi, în anumite circumstanţe, la viaţa personală (deprinderi, relaţii cu alte persoane, cu familia, societatea) etc. Valoarea sacrului determină faptul caracterizării persoanei medicului ca una din categoriile celor neordinare, neobişnuite (alături de cele ale reprezentanţilor unor aşa profesiuni ca artiştii, scriitorii, preoţii, filosofii etc.).

Fazele actului medical expuse mai sus sunt de neconceput fără prezenţa şi acţiunea permanentă a relaţiei medic-pacient. Această relaţie corelează, mai întâi de toate, în mod armonios componentul profesional-medical, cel psihologic şi valoric. Dacă componentul psihologic e cel de acţiune, de facilitare a tratamentului prin canalul respectiv, atunci cel valoric este unul de ghidare a acţiunilor medicului în exercitarea profesiei sale. Poate termenul „ghidare” este ales prea simplist, mai potrivit ar fi cel de „armonizare” sau „condiţionare” a întregii activităţi medicale. Prin apelarea la o bogată paletă de valori medicul obţine un statut moral potrivit nu numai pentru situaţia sa personală, ci şi pentru cea socială. Acţiunile sale terapeutice sunt determinate de acţiuni bine poziţionate moral, anume de aceste valori. Prezenţa faptului în cauză facilitează actul terapeutic prin mai multe „motoare” de acţiune, ce nu constituie un subiect de abordare în acest studiu. Mai trebuie subliniat faptul că timpul prezent impune schimbări accentuate în relaţiile medic pacient – apariţia şi implementarea acordului informat, care constituie o paradigmă a bioeticii, conform căreia pacientul acceptă benevol tratamentul sau procedura terapeutică după punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate. Acest proces prevede două componente de bază: acordarea informaţiei şi acceptarea consimţământului. Acordul informat este un procedeu de realizare a anipaternalismului, care reprezintă o relaţie dintre medic şi pacient de tip monolog, relaţie ce a existat pe parcursul mileniilor până în sec. XX [vezi: 1, p.9-10; 4, p.87-88, 101-103]. Prin acordul informat se realizează „un adevărat contract de încredere. Pacientul se încredinţează în această „putere medicală” şi medicul îi propune să participe în această conducere. Medicul acceptă întreaga responsabilitate personală, dar propune pacientului şi, eventual familiei sale, de a şi-o asuma pe a lor” [2, p.71].

În procesul exercitării profesiei sale, medicul, în mod inevitabil, este antrenat în multiple relaţii de serviciu, toate deosebit de importante personal pentru el şi scopul terapeutic: medic-medic, medic-asistent medical, medic-personal biomedical auxiliar, medic-specialişti cu profesiuni conexe medicinei, medic-infirmieră, medic-managerul instituţiei curative etc. Respectivele relaţii impun persoanei abilitate în profesia medicală şi orientarea spre anumite valori pentru a fi asimilate, apoi aplicate în activitatea cotidiană. Poziţia medicului devine dependentă de multiplele relaţii susnumite, dar devine prioritară doar atunci când manifestă aplicarea anumitor principii, devenite în baza anumitor valori. „Simptomatica” prezenţei valorice manifestate prin persoana medicului încadrat în relaţiile de serviciu, deseori deloc ideale, configurează trei subiecte individualizate posibile: 1) medicul cu o poziţie profesională şi comportamentală evident devenită prin asimilarea valorilor spiritual-morale; 2) medicul cu o poziţie diametral opusă primei (celei precedente); 3) medicul cu aranjamente comportamentale şi morale „adaptaţioniste”, şovăielnice, mascate etc., fapt ce trădează deseori şi o incapacitate profesională ca atare.

O relaţie deosebită este cea dintre medic şi farmacist. Această relaţie parte este încadrată în procesul terapeutic propriu-zis, parte e integrată în cadrul extramedical. Mulţi autori descriu importanţa participării farmacistului la tratament (deseori indirect, dar destul de eficace). Respectiva conlucrare dintre aceşti specialişti cu profesie diferită, devine deosebit de actuală, sesizându-se efecte curative benefice la pacienţi. În paralel această conlucrare are efect şi în afara actului curativ, prin efortul comun al menţinerii sănătăţii la populaţie, la participarea cetăţeanului în activitatea creării unui mod armonios de viaţă. E necesar, pentru atingerea obiectivelor trasate, depăşirea intereselor profesionale înguste, inclusiv şi celor comerciale, prin acceptarea priorităţii valorice, a poziţiei morale corespunzătoare. În anumite condiţii farmacistul preia unele segmente ale activităţii medicale – prin recomandarea medicamentului optim în lipsa celui recomandat de medic, prin sfaturi suplimentare la tratament şi recomandarea unor produse farmaceutice accesorii, prin îndrumări în caz de dureri sau stări de boală şi disfuncţii în situaţia inaccesibilităţii temporare a medicului (zile de odihnă, sărbători, distanţe mari ş.a.), prin silueta comunicaţională sau metacomunicaţională (o mimică, gest, tonalitate poate facilita sau distorsiona actul medical iniţiat). Informarea şi familiarizarea reciprocă între medic şi farmacist cu probleme existente prin dialog direct sau întruniri speciale este actualmente extrem de necesară.



Каталог: downloads -> anale
downloads -> Nat 74548-10. 2016 Fact sheet for Individuals
downloads -> Xroniki Qastrit
anale -> Dermatologie psoriazisul: trecut, prezent şi viitor (alocuţiune aniversară) Gheorghe Muşet
anale -> Pediatri e noi viziuni în clasificarea artritei cronice juvenile ninel Revenco Catedra Pediatrie nr. 1 Usmf „Nicolae Testemiţanu”
anale -> Otorinolaringologie
anale -> Neurologie, neurochirurgie dereglări vasculare medulare ischemice în leptopahimeningită fibrozantă D. Gherman, E. Gavriliuc Catedra de Neurologie, usmf „N. Testemiţanu”
anale -> Boli infecţioase caracteristica clinică, epidemiologică Şi de laborator a botulismului de tip b la adulţI În republica moldova constantin Andriuţă, Iulita Botezatu, Irina Rusu, Tiberiu Holban, Gheorghe Plăcintă, Lilia Baba
anale -> Obstetrică Şi ginecologie


Поделитесь с Вашими друзьями:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.azkurs.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə