Note de curs

Principalii factori ai procesului epidemiologic

Pentru ca o epidemie sa se produca trebuie sa existe trei conditii esentiale care constituie cele trei verigi principale ale procesului epidemic: izvorul de infectie; caile de transmitere; populatia receptiva, la care se adauga o serie de factori favorizanti (naturali, sociali-economici, culturali etc). Daca una din verigile esentiale lipseste, epidemia nu se produce.

I.Izvorul de infectie

Izvorul de infectie denumit si “rezervor de infectie”, “sursa de infectie ” sau “rezervor de virus” este reprezentate de obicei de omul bolnav sau purtator precum si de animale, pasari, artropode care permit imultirea microbilor sau virusurilor in organismul lor si apoi prin diverse cai de eliminare asigura raspandirea infectiei si transmiterea ei la personae receptive.

Izvoarele de infectie creaza focare in care se afla unul sau mai multi indivizi si in care sunt satisfacute toate conditiile de raspandire a infectiei.

Omul sau animalele bolnave si purtatoare elimina microbii patogeni in mediul extern pe diferite cai:

- secretii nazo-faringiene si sputa: febre eruptive, gripa, difterie, tuse convulsive, tuberculoza etc.;

- saliva: turbare, parotidita epidemica;

- secretii purulente cutanate: stafilococii, erizipei, variola, pesta;

- materii fecale: febra tifoida, dizenterie, holera, poliomielita, hepatita virala;

- urina: leptospiroza, tuberculoza renala, febra tifoida;

- sange: tifos exantematic, hepatita virala;

- lapte: bruceloza, tuberculoza, febra aftoasa, infectii stafilococice, streptococice etc.

1. Omul poate fi o sursa de infectie in doua situatii: a) omul bolnav sau b) purtator.

a) Omul bolnav reprezinta cel mai important rezervor de infectie, in diferite etape ale bolii, de ex.: in tusea convulsive, holera, bolnavul este mai contagios in perioada de incubatie, inainte deci de aparotaia primelor simptome; in rujeola, in perioada de invazie, dar in majoritatea bolilor cea mai mare contagiozitate este in perioada de stare: febra tifoida, tifos exantematic; in febra tifoida perioada de contagiune se prelungeste adesea si in perioada de convalescenta.

Durata fazei de contagiune variaza in raport cu boala, de ex.: in boli cornice ca: lepra, tuberculoza, uneori dizenteria, omul bolnav constituie un izvor de infectie de lunga durata (ani de zile).

Trebuie avut in consideratie posibilitatea transmiterii infectiei de catre personae cu forme atipice, abortive, formele ambulatorii ca si infectii inaparente care, avand o evolutie stearsa din punct de vedere clinic sunt cele mai periculoase, deoarece trec neobservate si scapa controlului epidemiologic. In acest fel se pot transmite: poliomielita, hepatita, meningita cerebro-spinala epidemica etc.

2. Purtatorii de germeni. Cu toate ca in majoritatea bolilor infectioase vindecarea clinica este insotita de sterilizarea bacteriologica, exista unele boli in care dupa vindecare, agentii patogeni se elimina in continuare in convalescenta si chiar dupa aceea, fostii bolnavi constituind “purtatorii de germeni”.

In present prin puratatorii de microbi se intelege: “orice persoana sanatoasa sau apparent sanatoasa care adaposteste in organismul sau si elimina in mod continuu sau intermittent bacterii patogene in mediul extern”.

Purtatorii de germeni pot elimina bacteriile inca din perioada de incubatie constituind:

a. purtatorii precoci sau preinfectiosi: febra tiboida, holera, hepatita epidemica, poliomielita;

b. puratatorii fosti bolnavi care pot fi:

- intestinali (febra tifoida, dizenterie, poliomielita);

- urinari (febra tifoida, leptospiroza);

- sanguini (hepatita serica).

Eliminarea bacteriilor poate fi facuta in mod permanent sau intermitent, iar purtatorii pot fi:

• 
  temporari (febra tifoida, dizenterie, scarlatina, difterie) sau
  
• 
  cronici (febra tifoida cu localizarea bacilului tific in colecist sau in anginele streptococice cu localizarea microbilor in cripetele amigdaliane etc.).
  

c. puratorii sanatosi (purtatorii de contact sau ocazionali). Starea de portaj a microbilor patogeni survine in urma contactului cu omul bolnav, purtatorul fiind imun si deci in plina stare de sanatate. Imunitatea acestor purtatori este explicate fie prin vaccinare artificiala fie printr-o imunizare naturala sau “imunizari oculte”, care survin in urma contactelor mici si repetate cu microbul infectant.

Starea de purtator sanatos este temporara, tranzitorie si dureaza atat timp cat individual vine in contact cu sursa de infectie (om bolnav sau purtator).

Purtatorii de microbi intretin endemic o bolala transmisibila in sensul ca pot genera la un moment dat cazuri noi de imbolnavirii, adesea sub forma de izbucniri epidemice (epidemii hidrice, alimentare).

2. Animale ca sursa de infectie

Numeroase infectii sunt comune omului si diferitelor specii animale fiind denumite zoonoze, animalul constituind de cele mai multe ori sursa de infectie. Principalele zoonoze sunt: bruceloza, morva, tularemia, salmoneloza, leptospiroza, antraxul etc.

Astfel:

• 
  cabalinele transmit: morva, antraxul;
  
• 
  bovinele, ovinele: salmoneloza, bruceloza, antrax, leptospiroza;
  
• 
  porcinele: bruceloza, salmoneloza, leptospiranoza si unele parazitoze: trichineloza, teniaza;
  
• 
  rozatoarele: pesta, tularemia, bruceloza. Salmoneloza;
  
• 
  cainii: turbarea, leptospiroza, tuberculoza;
  
• 
  pisicile: turbarea;
  
• 
  lupii: reperzinta izvorul de infectie in rabie;
  
• 
  pasarile: encefalite virotice, salmoneloza, ornitoza;
  
• 
  artropode (capuse): tularemia, encefalita virala primavera-vara etc.
  

II. Caile de transmitere a infectiei

A doua veriga principala a lantului epidemiologic este construita din caile de transmitere ale infectiei care pot fi definite astfel: “drumul pe care agentul patogen il parcurge de la sursa de infectie (omul sau animalul bolnav sau purtator) pana la persoana receptive pentru a determina o contaminare sau eventual o noua imbolnavire”.

Mecanismele de transmitere a bolilor contagioase sunt foarte variate.

Propagarea unei infectii se poate face in mod direct si indirect :

1. transmiterea directa prin contactul direct cu persoana bolnava sau cu produsele sale patologice de ex.: in difterie, in boli venerice (contact sexual), in hepatita cu virus B (transfuzii de sange sau plasma).

2. transmiterea indirecta se face prin intermediul unor elemente din mediul extern (apa, aer, alimente, obiecte).

-prin aer se pot transmite: infectiile respiratorii (gripa, tuberculoza etc.), febrile eruptive;

-prin sel: infectia carbuneasa, gangrene gazoasa, tetanus;

-ape(de suprafata, fantani, conducte): febra tifoida si alte salmoneloze, holera, dizenterie;

-medicamente: tetanos, salmoneloze, diferite infectii cu stafilococi, streptococci, piocianic, b.coli etc;

-alimente: tuberculoza, bruceloza, toxiinfectii alimentare (cu stafilococ, salmonele, bacil botulinic etc.);

-obiecte: difterie, scarlatina etc.

Rolul mainilor murdare. Daca nu se respecta igiena personala, in special a mainilor, exista pericolul ca in cazul purtatorilor de germeni sa se transmita bacterii patogene la persoane sanatoase. Astfel mai ales cei care manipuleaza medicamente sau alimente pot transmite prin intermediul mainilor murdare diferite infectii cu poarta de intrare digestiva: febra tifoida, salmoneloze, infectii cu stafilococi sau b. coli patogen, dizenterie etc.

Unele insecte au rolul de a transmite anumite infectii fie:

- in mod pasiv, vehiculand doar bacteriile luate din produse patologice (materii fecale) pe care le transporta pe alimente (muste, gandaci) sau

- in mod activ in sensul ca agentul etiologic se imulteste in organismul lor de ex: - paduchele transmite fifosul exantematic; tantarul anofel malaria; puricele: pesta, tifosul exantematic murin, tularemia; capusele: tularemia, rickettsiozele si encefalitele de capusa.

Din mediul extern bacteriile pot ajunge in organism pe mai multe cai. Locul de patrundere al microorganismului in organism se numeste “poarta de intrare” si cele mai importante cai sunt: cutanata, respiratorie, digestiva.

III.Populatia receptiva

A treia veriga sau factor epidemiologic important, esential pentru desfasurarea procesului epidemiologic este masa de indivizi receptivi, adica sensibili, susceptibili de a crea conditii optime de existenta si inmultire a agentului infectios. Gradul de receptivitate depinde de particularitatile individuale, conditii de mediu, sociale etc., iar situatia inverse de rezistenta la infectie este conferita fie de rezistenta naturala, imunitatea dupa boala, infectii inaparente sau in urma vaccinarilor, fie prin imunitate dobandita in mod activ sau pasiv prin seruri si prin alte mecanisme.
Bibliografie

1. BALS M.:”Boli infectioase”, vol.I, Ed.med. Bucuresti, 1958;

2. CAJAL M.:”Diagnosticul de laborator al inframicrobizelor umane”, Ed.Acad.R.P.R., Bucuresti, 1958;

3. DUCA M.:”Inframicrobiologie”, Ed.didactica si pedagogica, Bucuresti, 1965;

4. IVAN I.M., TURCU T., TEODOROVICI Gr., BOER L., POP C.: “Curs de epdemiologie generala si speciala”, I.M.F. Bucuresti, 1963;

5. NESTORESCU N., POPOVIVI M.:”Toxiinfectiile alimentare”, Ed.medicala, Bucuresti, 1959;

6. POP AL. , BENEDICT I.:”Bruceloza umana ”, Ed.medicala, Buccuresti, 1954;

7. STAMATIN M.:”Microbiologie veterinara”, vol II, Ed. Agrosilvica de stat, Bucuresti, 1957;

8. TEODOROVICI Gr., IVAN A., ZVORISTEANU V.:”Elemente de epidemiologie practica”, Litografia IMF Iasi, 1965;

9. TEODOROVICI Gr.:”Curs de epidemiologie”, Litografia IMF Iasi, 1966.

10. ORDEANU V. « Curs de microbiologie generala si farmaceutica » UMF, FF an II, 2009 (nepublicat)

Modul B. Bazele imunologiei
CURS 6

8. Imunitatea nespecifica

9. Imunitatea specifica

NOŢIUNI DE IMUNOLOGIE

(Andriaş Alexandra –Elena, Anul II Grupa 1, 9 Aprilie 2009)

Imunologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul tuturor modificărilor care apar în organism:

1. Reacţii de apărare faţă de pătrunderea în ţesuturi fie a unor agenţi neinfecţioşi (celule, seruri, heteroloage, anumite grefe) pe care în general organismul după un anumit interval le elimină sau pentru diferiţi agenţi infecţioşi (bacterii, virusuri) împotriva cărora organismul se apară prin mecanisme imunologice complexe, umorale şi celulare. Imunologia studiază de asemenea şi

2. Reacţiile de sensibilizare, adesea dăunătoare pentru organism, reacţii care sunt determinate de contactul repetat cu anumite substanţe care ajung în intimitatea ţesuturilor: unele substanţe chimice, anumite medicamente inclusiv antibiotice, seruri imune heterologice, unele bacterii etc.

APARAREA SAU REZISTENŢA ANTIINFECŢIOASĂ

Rezistenţa antiinfecţioasă reprezintă ansamblul adaptărilor organismului transmise pe cale ereditară sau câştigate în timpul vieţii individuale, care împiedică pătrunderea şi multiplicarea agenţilor infecţioşi în organism.

Mecanismele prin care se realizează starea de nereceptivitate a organismului faţă de o infecţie sunt următoarele:

- rezistenţa de specie

- factorii nespecifici ai apărării

- apărarea specifică sau imunitatea antiinfecţioasă.

8. Imunitatea nespecifica

REZISTENŢA DE SPECIE (înnăscută sau naturală) S-a observat că există boli care afectează numai omul: infecţia gonococică, sifilitică, sau numai animalul: holera găinilor, ciuma bovinelor etc., omul nefiind receptiv pentru aceste boli.

Explicaţia acestui fenomen constă în ipoteza că în organismul speciei rezistente există un mediu chimic neadecvat, complet nefavorabil bacteriei infectate. O altă ipoteză ar fi selecţia unor indivizi rezistenţi din cadrul speciei, care după generaţii multiple îşi modifică reactivarea organismului pentru bacteria faţă de care erau iniţial sensibili.

a) Aşadar există specii care în mod natural, prin naştere sunt complet nereceptive pentru o anumită infecţie faţă de care este sensibilă o altă specie.

b) Tot astfel, prin selecţia naturală a unor indivizi mai puţin receptivi faţă de o anumită îmbolnăvire, care se realizează treptat, se explică în prezent rezistenţa mai mare a omului faţă de lepră, sifilis, boli care în trecut prezentau o gravitate deosebită.

2. FACTORII NESPECIFICI AI APĂRĂRII ANTIINFECŢIOASE

Aici se încadrează numeroşi factori activi de apărare de care dispune individul, în lupta sa contra infecţiei. Deşi această capacitate este înnăscută ea nu ţine de specie (umană, animală) şi în acelaşi timp organismul reacţionează identic în procesul de apărare, indiferent de specia microbiană.

Apărarea antiinfecţioasă nespecifică se realizează în organism prin:

- factori externi şi

- factori interni.

a) Factorii externi nespecifici ai apărării antiinfecţioase sunt:

i. Barierele mecanice: organismul se opune infecţiei în primul rând prin barierele de înveliş, piele şi mucoase. Acestea prin integritatea lor anatomică împiedică pătrunderea microorganismelor în timp ce o injecţie septică sau traumatisme întâmplătoare: răni, arsuri, tăieturi, permit pătrunderea directă a microbilor în ţesuturi.

Cilii vibratili de la nivelul căilor respiratorii, peristaltismul intestinal ajută la îndepărtarea continuă a bacteriilor; de asemenea lacrimile, saliva, urina, elimină în permanenţă bacteriile prin spălare;

ii. Barierele chimice cum sunt: pH-ul uşor acid de la nivelul pielii, a vaginului, acidul clorhidric şi sucul gastric, toate limitează propagarea infecţiei.

Lizozimul, enzima mucolitică descoperită de Fleming în 1922, prezentă în salivă, lacrimi, mucus nazal, are o importanţă acţiune bactericidă în special asupra florei gram-pozitive acţionând prin liza peretelui bacterian. De asemenea această enzimă favorizează liza bacteriilor gram-negative şi uşurează fenomenul de gagocitoză constituind în acest fel şi un important factor intern de apărare antiinfecţios;

iii). Bariera biologică reprezentată de flora comensală „normală” existenţa pe piele şi mucoase, se opune de obicei pătrunderii în organism a bacteriilor patogene.

Astfel se cunoaşte acţiunea streptococului salivarius de la nivelul cavităţii bucale, care prin cantitatea mare de peroxid de hidrogen pe care o elimină.

La nivelul vaginului, există în mod normal un pH acid care este realizat şi menţinut de Lactobacillus acidophylus (b.Doderlein), şi care nu permite dezvoltarea florei patogene.

Întreruperea echilibrului biologic realizat la nivelul mucoaselor printr-un raport cantitativ între diferitele specii de bacterii şi levuri, în special sub influenţa tratamentului cu antibiotice, permite selectarea şi dezvoltarea în exces a unei specii rezistente la acel antibiotic: stafilococi, bacili gram-negativi, Canadia albicans. În acest fel prin perturbarea florei normale care menţine de obicei integritatea mucoaselor, apar infecţii nedorite, secundare, în special după tratamentul cu antibiotic.

b) Factorii interni ai apărării nespecifice

La nivelul ţesuturilor profunde există o serie de mecanisme prin care organismul se opune infecţiei. Astfel:

i) ţesutul conjunctiv intercelular numit şi „cimentul intercelular”, se opune propagării infecţiei, constituind o barieră mecanică;

ii) o serie de factori umorali care acţionează independent de anticorpi şi complement, dintre care lizozimul, unele polipeptide bazice, prezente în serul şi umorile organismului manifestă o puternică acţiune antimicrobiană.

De asemenea în serul normal se găsesc substanţe ca alfa-lizia (indentică probabil cu alexina sau complementul) activă asupra bacteriilor gram-negative şi beta-lizina, mai puţin studiată, asupra bacteriilor gram-pozitive;

iii) factori celulari, atunci când un microb pătrunde în organism el se adaptează în noile condiţii şi începe să se multiplice.

La locul de pătrundere are loc o iritaţie mecanică, prin prezenţa bacteriilor şi una chimică, prin eliminarea de produse toxice din substratul celular distrus. Există deci o spină iritativă locală, care la început activează circulaţia fiind urmată apoi de stază. Prin peretele capilarelor terminale începe fenomenul de diapedeză; la început traversează plasma, şi apoi polimorfonuclearele neutrofile şi microfagele. Apare fenomenul de inflamaţie cu următoarele caractere: timor, rubor, calor, dolor; iar la acel nivel din polinuclearele microfage şi ulterior macrofagele mobilizate, unele intacte iar altele distruse după contactul cu microbul, se formează puroiul.

Inflamaţia nespecifică trebuie considerată un proces de apărare contra infecţiei, prin care organismul încearcă să o limiteze, uneori prin formarea unei reţele de fibrină care o separă de restul ţesuturilor învecinate; astfel infecţia s-ar putea generaliza prin invazia ţesuturilor din jur sau pe căi limfatice, sanguine etc.

Fagocitoza. Actul propriu-zis al fagocitozei constă din înglobarea bacteriilor de către celule specializate denumite fagocite şi care sunt de două feluri:

- microfage (polinucleare neutrofile),

- macrofage libere şi fixe.

Macrofagele libere, prezente în sânge sunt reprezentate de monocite iar cele fixe, care pot fi uşor mobilizate sunt de fapt histiocitele ţesutului conjunctiv lax cât şi histicitele din splină, ganglioni limfatici, ficat, peretele intern al capilarelor etc.

Datorită unui chimiotactism pozitiv, leucocitul se deplasează spre locul unde sunt prezente bacteriile. Se stabileşte un contact direct între bacterie şi fagocit, care prin pseudopodele emise cuprinde bacteria într-o invaginare a membranei citoplasmatice, după care cele două extremităţi citoplasmatice se unesc şi determină astfel includerea bacteriei într-o „vacuola fagocitară” unde începe procesul de digerare al bacteriei prin enzime elaborate la nivelul lizozomilor de către celulă.

In interiorul celulei are loc în general distrugerea bacteriilor cu unele excepţii: b. Koch, salmonele, brucele, listerii, care pot persista în celulă fără să fie distruse; aceste bacterii se numesc „facultativ intracelulare.

În concluzie, factorii externi şi interni nespecifici ai apărării antiinfecţioase, sunt activi pentru orice specie de microb, în special asupra bacteriilor potenţial patogene dar sunt mai puţin eficienţi asupra bacteriilor foarte patogene. De aceea orice factor care modifică integritatea anatomică a acestor bariere sau factori generali care scad rezistenţa organismului, favorizează infecţiile cu bacterii potenţial patogene.
9. Imunitatea specifica

REZISTENŢA SAU IMUNITATEA ANTIINFECŢIOASĂ DOBÂNDITĂ, SPECIFICĂ Pe lângă rezistenţa naturală (de specie) şi factorii nespecificii ai apărării antiinfecţioase, caractere care se transmit ereditar, prezente la toţi indivizii unei specii, rezistenţa antiinfecţioasă specifică este „dobândită” de fiecare individ în timpul vieţii, în raport cu infecţiile pe care le-a contractat. Această rezistenţă este specifică, fiind valabilă numai faţă de microbul infectat sau vaccinat cu care a venit în contact organismul de ex.: toxiinfecţia difterică determină rezistenţa numai faţă de difterie, febră tifoidă conferă după vindecare rezistenţa antiinfecţioasă faţă de bacilul tific, variola numai faţă de virusul variolic etc.

Rezistenţa antiinfecţioasă specifică se mai numeşte şi „imunitate specifică” de la cuvântul latinesc immunis-scutit de dări, apărat; în interpretarea imunologică înseamnă ca un organism vaccinat sau trecut printr-o infecţie, după vindecare este scutit, ferit de o nouă îmbolnăvire cu acelaşi agent infecţios.

În cadrul procesului imun irganismul răspunde la agresiunea antigenului în mod activ prin două mecanisme:

- prin formare de anticorpi,

- prin modificări celulare specifice cărora antigenul le imprimă funcţia de anticorpi (limfocite specific sensibilizate).

Toate substanţele care introduse în organism determină astfel de modificări se numesc antigene, iar factorii apăruţi în organism ca răspuns la pătrunderea antigenului sunt denumiţi anticorpi.

Anticorpii sunt de două feluri; umorali şi celulari (limfocitele specifice sensibilizate cu funcţie anticorp).

Aşadar imunitatea specifică antiinfecţioasă cuprinde atât imunitatea umorală cât şi cea celulară. Ambele mecanisme se bazează pe pătrunderea şi acţiunea antigenului în organism, cu toate proprietăţile sale (virulenta, toxinogeneza, sensibilizare) şi modul individual de a reacţiona a fiecărui organism.
BIBLIOGRAFIE
1. ORDEANU V. « Curs de microbiologie generala si farmaceutica » UMF, FF an II, 2009 (nepublicat)

CURS 7

10.Antigenul

11.Anticorpi; definitie, structura, clase
10. ANTIGENUL

Antigenele sunt substanţe care introduse pe cale parenterală în organismul uman sau animal stimulează elaborarea de celule specializate şi anticorpi umorali cu care reacţionează specific atât în vivo cât şi în vitro. Antigenele sunt reprezentate atât de microbi şi produsele lor cât şi de celule sau substanţe necelulare şi netoxice de origine animală sau vegetativă (albuş de ou, ser şi celule de la alte specii animale, unele medicamente, polenul de flori, etc. Pentru ca o substanţă să fie antigenică, deci ca să poată stimula în organism formare de anticorpi ea trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

1) să fie „străină” faţă de sistemul celular imunocompetent din organism sau să aibă cel puţin unele structuri chimice deosebite faţă de cele ale organismului în care a pătruns. În general, sistemul imunoformator nu produce anticorpi faţă de propriile sale ţesuturi pe care le recunoaşte „ca proprii”, ceea ce se numeşte toleranţa imunologică naturală, dar reuşeşte să recunoască ori structura chimică diferită de organism ca „nepropriu” faţă de care declanşează procesul imun. Într-adevăr sistemul imunocompetent recunoaşte ca „proprii” (self) numai structurile chimice cu care a venit în contact în timpul maturării sale şi „străine” (nonself) orice substanţă cu care nu a luat contact această perioadă, fie de origine exogenă (deci din afara organismului) sau chiar endogenă, substanţe rezultate din modificarea chimică locală a unor ţesuturi care devin astfel „străine” pentru propriul organism. Astfel unele bacterii, virusuri sau substanţe medicamentoase se absorb pe anumite ţesuturi, le alterează, modifică compoziţia lor chimică şi formează autoantigene, faţă de care organismul reacţionează prin elaborare de anticorpi.

Din acest punct de vedere se pot deosebi:

- heteroantigenele, antigene provenite de la altă specie (animală, vegetală)

- izoantigenele, antigene comune la un grup de indivizi în cadrul aceleiaşi specii (la om pe baza acestor antigene sau diferenţiat grupele sanguine);

- autoantigenele, ţesuturi proprii modificate care joacă rol de antigene şi stimulează producerea de anticorpi. În acest caz anticorpii se numesc „autoanticorpi” iar bolile provocate „de autoagresiune” sau „autoîntreţinere”.

2) Antigenul trebuie să posede o anumită structură chimică. S-a observat că substanţele cu structura chimică complexă, cu greutate moleculară de cel puţin 40.000, sunt cele mai bune antigene. Acestea sunt proteine sau complexe proteice: nucleoproteice, proteine cu polizaharide şi mai rar polizaharide simple.

3) Antigenul să persiste un anumit timp în organism. O proprietate esenţială pentru ca o substanţă să fie antigenică este persistentă în organism, antigenul trebuie să aibă o durată de remanenta, adică să nu fie eliminat prea repede din organism ci să persiste în prezenţa sistemului imunoformator. Acest lucru poate fi realizat, în experiment, prin inocularea antigenului în doze fracţionate sau cu ajutorul unor substanţe speciale denumite „adjuvanti”.

Deoarece antigenul trebuie să rămână în organism nemodificat din punct de vedere chimic el trebuie să pătrundă direct în ţesuturi, pe cale parenterală (răni, muşcături, tăieturi, injecţii). Aceeaşi substanţă administrată pe cale digestivă poate să nu fie antigenică fiind modificată chimic de sucurile gastrice.

4) o altă proprietate a antigenităţii este specificitatea. Substanţa este antigenică numai atunci când prezintă la nivelul determinaţilor antigenici o anumită structură chimică. Orice modificare survenită la acest nivel modifică caracterul de antigenitate.

Alte tipuri de antigene:

- haptenele. Unele substanţe deşi sunt incapabile să determine în organism apariţia de anticorpi pot reacţiona specific in vitro cu anticorpii produşi de antigenele complexe din care ele fac parte. Haptenele sunt considerate antigene incomplete care cuplate cu o proteină pot deveni veritabile antigene. Numeroase polizaharide, lipide, unele substanţe chimice se comportă ca haptene.

- antigenele tip „Forssman” sunt antigene cu structură asemănătoare între ele, foarte răspândite în natura la diferite bacterii: penumococi, enterobacterii apoi globule roşii de oaie, câine, vegetale etc. Ele explică reacţiile încrucişate, paradoxale, neaşteptate care au uneori în cadrul testelor de laborator.

Structura antigenică a bacteriilor.

Precizarea structurii antigenice cu ajutorul serurilor specifice preparate pe iepuri este necesară atât în cadrul diagnosticului de laborator pentru identificarea bacteriei în scopul preparării de seruri imune şi vaccinuri.

Antigenele bacteriene sunt legate de structura corpului bacterian: antigene somatice, ciliare, capsulare.

În general, antigenele plasate profund în bacterie sunt cele mai puţin specifice fiind comune la diferite specii şi chiar la mai multe genuri.

Antigenele de suprafaţă sunt mai specifice, de exemplu: antigenul la enterobacterii (glucido-lipido-polipepdic) este specific de grup iar cel ciliar, de natură proteică; specific de tip; antigenul capsular, specific de tip la pneumococ.