Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume

PROBLEMA LIDERULUI (LIDERISMULUI) ÎN

DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI
I. Premizele apariţiei problemei liderismului în ştiinţa

contemporană.

II. Analiza şi clasificarea concepţiilor privind liderismul

în ştiinţă

I. Premizele apariţiei problemei liderismului în ştiinţa contemporană
Problema de lider în ştiinţă a apărut relativ de curînd, nu demult. 30-40 de ani în urmă liderismul fizicii în ştiinţă nu trezea la nimeni îndoială. Însă realizările voluminoase într-un şir de ştiinţe reale şi în primul rînd în biologie, cibernetică, informatică, sinergetică etc. au provocat apariţia unei noi teze despre “epuizarea veacului fizicii” şi sosirii “erii biologiei”, sau “erii ciberneticii”, sau “erii ecologiei”, “erii informaticii”, etc. Reieşind din această situaţie, apare necesitatea de a clasifica multitudinea viziunilor privind chestiunea liderismului în ştiinţa contemporană.

Problema liderului în ştiinţa contemporană este legată, adică ţine, de soluţionarea altor probleme extrem de importante pentru dezvoltarea ulterioară a cunoştinţelor ştiinţifice. E vorba, în primul rînd, de procesele de diferenţiere şi integrare în ştiinţă. După cum afirmă majoritatea savanţilor ce sunt preocupaţi de problemele filosofice ale ştiinţei dezvoltarea acesteia în fiecare epocă se caracterizează de o anumită stare a proceselor de integrare şi diferenţiere. Dacă în antichitate şi în epoca medievală domina integrarea, iar în Epoca Modernă(sec. al XVI-lea - prima jumătate a sec. al XIX-lea) - predomina diferenţierea ştiinţilor, apoi de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.XX-lea în ştiinţă apar tendinţe contrar opuse atît de integrare cît şi de diferenţiere.

Care tendinţă recent predomina e dificil de explicat, însă eu cred că totuşi avem de aface cu un proces de diferenţiere pronunţat, ceea ce nu e justificat, mai ales în aşa domenii ale ştiinţei ca medicina, biologia etc.

Dar lăsăm la o parte doleanţele şi ne axăm atenţia pe fenomenele obiective din ştiinţă - ca un sistem de cunoştinţe şi ca un institut social(ca o activitate specifică socială). Explozia informaţională şi tromboza informaţională contemporană, diferenţierea tot mai largă şi tot mai amplificată a cunoştinţelor ştiinţifice pune la ordinea zilei o problemă fundamentală: se reflectă oare în cunoaşterea ştiinţifică totală integritatea lumii obiective? Dacă da, apoi în ce se exprimă acest fapt? În limba reflexiei filosofice avem de afacere cu problema unităţii cunoştinţei ştiinţifice. Această problemă e destul de complicată şi poate fi rezolvată doar prin examinarea interacţiunii diverselor disciplini ştiinţifice în sistemul ştiinţei, evidenţierea liderului dintre aceste elemente.

Formularea corectă a problemei liderului în ştiinţă preconizează distincţia a două aspecte ale ei:

a) Liderismul ca o semnificaţie(importanţă) sociopractică;

b) Liderismul ca o fundamentalitate teoretico-metodologică.

În primul aspect disciplinile ştiinţifice se caracterizează după gradul lor de importanţă în realizarea celor mai actuale sarcini în domeniile de producere şi spirituale, ce apar faţă de societate pe parcursul unei perioade concrete istorice ale acesteia; în al doilea aspect - componentele ştiinţei se caracterizează prin gradul de profunzime în pătrunderea (implantarea) în esenţa fenomenelor şi comunităţii legilor descoperite, gradului de dezvoltare a aparatului conceptual şi al metodelor de cunoaştere.

II. Analiza şi clasificarea concepţiilor privind liderismul în ştiinţă

Luînd în consideraţie aceste două aspecte şi analizînd paradig-mele ce există recent în filosofia ştiinţei în capitolul nominalizat, e logic a evidenţia cîteva concepţii privind liderismul în ştiinţă.

1) Concepţia de lider a biologiei. Subliniem din capul locului că nimeni din savanţi nu afirmă categoric că biologia a strămutat fizica ca lider în ştiinţă. E vorba doar despre posibilitatea unei astfel de situaţii în viitor, probabil în sec. al XXI-lea. Recent, în opinia unor savanţi-filosofi(I.T.Frolov), era biologiei constituie o nouă etapă în progresul tehnico-ştiinţific. Legat de transformarea biologiei într-o ştiinţă despre viaţa întegră, unică şi acest fapt poate fi realizat nu mai devreme decît în sec.al XXI-lea.

2) Concepţia despre doi lideri în ştiinţă (Karpinschi R.S.). Această paradigmă cred că este mai aproape de realitate. Într-adevăr,tendinţa cea mai pronunţată a ştiinţei contemporane este axată asupra problemei omului, esenţei lui, interacţiunei acestuia cu mediul ambiant. În procesul nominalizat de “umanizare” a cunoştinţelor ştiinţifice un ril deosebit îi aparţine biologiei. Aici are loc consolidarea ştiinţelor despre societate şi despre natură. Deci în aşa sens se poate vorbi despre rolul de lider al biologiei(Karpinschi R.S. Biologia i mirovozrenie. M., 1980).

Care-i statutul fizicii în acest caz? N-a pierdut ea statutul de lider? Răspunsul este pozitiv: fizica rămîne şi ea lider, însă într-o altă dimensiune vis-a-vis de liderismul biologiei. Liderismul biologiei este determinat de semnificaţia ei socială, adică de amplificarea rolului acesteia în dezvoltarea concepţiilor despre lume, de legătura ei tot mai trainică cu ştiinţile sociale, includerea biologiei şi soluţionarea multor probleme complexe socioumane. Liderismul fizicii este determinat, în primul rînd, de fundamentalitatea acesteia în aspectul teoretico-metodologic şi în al doilea rînd, de însemnătatea ei fundamentală pentru compartimentele de bază ale tehnicii şi producerii industriale.

3. Concepţia liderului “singular - de grupă alternant”(B.M.Kedrov şi S.P.Miculinschi). Această paradigmă este bazată pe analiza istorică a dezvoltării ştiinţilor reale şi aprecierea semnificaţiei unor disciplini aparte pentru PTŞ al societăţii la diverse etape istorice ale acestui proces.

La prima etapă(sec.XVI-XVIII) în calitate de lider al ştiinţelor reale s-a manifestat mecanica corpurilor terestre şi cereşti şi strîns legate de ea - matematica. Stilul de gîndire aici era bazat pe tabloul ştiinţific mecanicist al lumii.

A doua etapă(sec.al XIX). Prima jumătate a sec.al XIX-lea se caracterizează printr-o promovare vădită în lideri a două ştiinţe - fizica şi chimia, iar în a doua jumătate a sec.al XIX-lea alături de fizică şi chimie se “instalează“, se aliniază şi biologia graţie performanţelor ştiinţifice ale lui Darwin.

A treia etapă ţine de revoluţia în fizică de la sfîrşitul sec.al XIX-lea şi începutul sec.al XX-lea, cînd liderismul trece la fizica subatomară. Acest liderism îşi păstrează semnificaţia pînă la mijlocul sec.al XX-lea, cînd se începe o nouă etapă în dezvoltarea ştiinţei.

A patra etapă a PTŞ este strîns conexată de dezvoltarea rapidă(impetuoasă) a noilor disciplini ştiinţifice ca cibernetica, biologia moleculară, genetica, cosmologia. Recent, în opinia multor autori, liderul ştiinţei reale îl constituie o complexitate de domenii ştiinţifice ce include fizica, chimia, biologia, matematica, cibernetica, deasemenea disciplinile tehnice. Aici, cum vedem, nu se evidenţiază un lider concret. Deci în această concepţie mai exact zis e vorba despre liderul PTŞ şi nu a ştiinţei reale.

4) Concepţia liderului ce posedă un caracter sintetic(de sinteză) în ştiinţele reale(Heizenberg W., Acciurin I.A.). În baza concepţiei nominalizate se situiază teza conform căreia etapei contemporane de dezvoltare a ştiinţelor reale îi sunt proprii tendinţe de a lămuri diversitatea integră a fenomenelor realităţii prin intermediul legilor fizicii - cea mai dezvoltată disciplină ştiinţifică în viziunea adepţilor acestei concepţii. Dar o astfel de formulare spun ei, caracterizează(descrie) doar latura “extensivă“ a progresului şriinţei. Deaceea a indica liderul ştiinţelor reale la etapa recentă de dezvoltare a lor e posibil doar condiţional. Principalul aici devine faptul de a lua în consideraţie traversarea cunoaşterii “în profunzime”, adică ‘‘latura intensivă“ a progresului ştiinţific, ce ţine de apariţia noilor noţiuni şi care permit a constitui o bază conceptuală de sinteză a diverselor disciplini ştiinţifice.

Deci problema liderismului, în cazul examinat, reiese din soluţionarea altei probleme - megieşe cu cea sus nominalizată - problemei coraportului fizicii, biologiei şi matematicii. Raportul dintre fizică şi biologie, relevă adepţii acestei concepţii, se caracterizează printr-o stare de “confrontaţie”. Rezultatul final al “luptei” diferitor sisteme de noţiuni din materialul empiric al fizicii şi biologiei devine sinteza lor dialectică - în principiu un sistem nou mai aprofundat de noţiuni ştiinţifice, care v-a îndeplini funcţia de bază conceptuală generală atît pentru ştiinţa biologică, cît şi pentru cea fizică. În baza acestei noi paradigme va fi posibilă soluţionarea sarcinei fundamentale în ştiinţa reală - descoperirea legilor comune de dezvoltare a materiei vii şi moarte.

5) Concepţia de lider sociologică. Liderismul în această concepţie este conceput ca o anumită totalitate de desciplini ştiinţifice ce posedă o poziţie de frunte într-o ţară ori alta, sau chiar în ştiinţa mondială etc. Autorul acestei concepţii acad.Kapiţa P.L. afirmă că ea permite de a formula corect aşa chestiuni vitale importante ale politicii ştiinţifice statale ca problema organizării activităţii ştiinţifice, dirijării organizaţiilor ştiinţifice, politicii de cadre în ştiinţă etc.

6)Concepţia liderismului fizicii. Această concepţie este împărtăşită recent de majoritatea investigaţorilor. Însă şi aici sunt frecvente unele contradicţii, în argumentarea acestui liderism, în conceperea esenţei acestuia. În ultimul timp apar momente discutabile în jurul problemei - va rămîne fizica lider, sau locul acesta va fi ocupat de biologie, cibernetică, informatică etc.

În examinarea problemei nominalizate se confruntă două doctrine - reducţionismul şi antireducţionismul. În viziunea noastră prima doctrină apare mai puţin speculativă şi cu mult mai productivă. Reducţionismul permite lămurirea sau reducerea structurilor vii(biologice) la cele fizice şi chimice. Într-adevăr, fizica(şi chimia) demult a lămurit fenomenele fundamentale ale vieţii(Schrodinger E. - ecuaţiile vieţii prin fizica particulelor elementare, Prigogine I. - sinergetica etc.).

Antireducţionismul afirmă că organizaţia sistemică apare doar la nivelul biologic şi esenţa ei nu este legată principial de interacţiunele fizico-chimice. Cum se vede, doctrina antireducţionistă desenează hotarele utilizării metodelor fizico-chimice, ceea ce este destul de neclar în concepţia reducţionistă. Dar acest moment nu face prima paradigmă mai puţin de perspectivă, din contra, reducţionismul folosind metode cibernetice contribuie armonios şi riguros în analiza fenomenelor la nivel de autoorganizare.

7. Conceptul de lider al matematicei. Încă din antichitate şi pînă astăzi există o mulţime de savanţi care promovează paradigma de lider a matematicii. Această concepţie a fost solicitată de savanţi îndeosebi începînd cu lucrările lui Newton şi Leibniz ce ţin de calculul diferencial şi cel integral. Poziţiile matematicii ca lider sau amplificat din nou prin anii 60-70, cînd prin intermediul compiuterilor, metodele matematice, devenind general-ştiinţifice, au pătruns în toate domeniile activităţii umane. Se are în vedere şi nu numai tehnica sau disciplinile de natură reală, dar şi ştiinţele social-umaniste, medicina, biologia, ecologia, ufologia etc. Nu putem nega categoric şi această opinie ce ţine de liderul ştiinţei contemporane, ea are tot dreptul la o viaţă frumoasă, plină de optimism.

Iar acum cîteva obiecţii de încheiere referitor la diversitatea concepţiilor de lider în ştiinţă. În primul rînd, frecvenţa multitudinei concepţiilor de lider care nu coincid şi în acelaşi timp nu contrazic una pe alta ne vorbeşte despre importanţa acestei probleme, despre necesitatea cercetării ei ulterioare. Deci concepţiile nominalizate vor deveni probabil o completare reciprocă decît o contradicţie. E necesar ca fiecare concepţie nominalizată să fie analizată în trei aspecte: istorico-ştiinţific, filosofico-metodologic şi sociologic.

Care-i locul medicinei în rezolvarea problemei în cauză. Aşi spune că ea mai mult sau mai puţin tangenţiază, aşa că e momentul cînd putem afirma necesitatea de a o alătura ciclului acestor disciplini - biologie, genetică etc.

8) Reieşind din cele numai ce spuse eu formulez viziunea mea - concepţia de lider al sinergeticii - teoria autoorganizării sistemelor neliniare, disipative, dezechilibrate care determină recent dezvoltarea ulterioară a ştiinţei, propunînd acestora noi legi universale şi noi metode de investigaţie.

Despre perspectiva problemei analizate în viitorul îndepărtat(sec. al XXI şi m.d.). Amintim că conform opiniei unor savanţi ştiinţa a purces în dezvoltarea ei trei etape şi de aici reiesă şi tipologizarea ei.

a) ştiinţa clasică(tabloul ştiinţific mecanicist)

b) ştiinţa neclasică (sec.XX pînă în anii 70). E vorba de fizica cuantică, teoria relativităţii(specială şi universală sau generală)

c) ştiinţa postneclasică(anii 70 pînă în prezent)

E vorba de teoria sistemelor şi îndeosebi de teoria autoorganizării(sinergetica) cu noţiunele ei fundamentale haos, ordine, entropie, disipaţie, bifurcaţie, incertitudne, diversitate etc.)

d) Poziţia noastră: al patrulea tip de ştiinţă îl numim ştiinţa noosferică adică ceea ce va contribui esenţial la crearea noii civilizaţii - noosferice, cu etapele ei şi care va combate omnicidul global, criza ecologică globală.

9) În această ordine de idei e logic a evidenţia pentru un viitor mai indepărtat încă o concepţie vis-a-vis de liderul în ştiinţă. Aici e vorba de noosferologie - domeniu ştiinţific ce înglobează cunoştinţe referitor la esenţa noosferii, constituirii ei, problemele de supravieţuirii ale omenirii.

TEMELIILE ŞTIINŢEI
Filosoful este omul care cunoaşte

din ce în ce mai puţin despre tot ce-i mai

mult şi mai mult , savant însă este

acel care cunoaşte din ce în ce mai mult

despre tot ce-i mai puţin şi mai puţin

B. Russel

I. Premisele apariţiei şi constituirii fenomenului

“temeliile ştiinţei” şi clasificarea lor

II. Idealurile şi normele activităţii ştiinţifice (stilul de

gîndire ştiinţific)
III. Tabloul ştiinţific al lumii

1. Esenţa, conţinutul şi clasificarea tabloului

ştiinţific al lumii

2. Dialectica tabloului medical al lumii în procesul

lui de dezvoltare istorică
IV. Bazele filosofice ale ştiinţei
I. Premisele apariţiei şi constituirii fenomenului

“temeliile ştiinţei” şi clasificarea lor

E cunoscut faptul că dezvoltarea ştiinţei este condiţionată şi influienţată de mai mulţi faptori, atît externi cît şi de cei interni. În filosofia şi istoriografia acesteia pentru conştientizarea (explicarea) factorilor şi legităţilor evoluţiei cunoştinţei ştiinţifice sau reliefat două paradigme - internalistă şi externalistă, - ce concurează între ele permanent. Momentul cheie al divergenţelor teoretice dintre adepţii acestor concepţii îl constituie diversa apreciere a rolului factorilor interni (intraştiinţifici) şi externi (socioculturali) în dezvoltarea ştiinţei.

Internaliştii (A. Koyre, K. Popper, T. Kuhn, I. Lakatas ş. a.) declară şi afirmă posibilitatea şi necesitatea creării modelului teoretic de dezvoltare a cunoştinţei ştiinţfice doar în baza factorilor intraştiinţifici (observarea, experimentul, metodele de acumulare a cunoştinţelor empirice şi teoretice, argumentarea lor).

Externaliştii (J. Bernal, M. Malkey ş.a.) consideră că crearea unui astfel de model devine imposibilă în afara includerii în el, în caliate de componenţă esenţială a cunoştinţei ştiinţifice, diverşi factori socioculturali (tehnica, arta, filosofia, structuri sociale ş.a.). Nu e cazul de a absolutiza importanţa unei din cele două paradigme. Ambele au dreptul la viaţă, una o completează pe alta şi împreună lămuresc mai adecvat unele aspecte ale funcţionării şi dezvoltării ştiinţei.

Mai departe ne v-om axa atenţia pe momentele de bază ale paradigmei externaliste.

E ştiut faptul că nivelul empiric şi teoretic al cunoştinţei ştiinţifice posedă şi alcătuiesc o structură extrem de complicată. Interacţiunea cunoştinţelor ce se includ în fiecare din aceste niveluri, asociaţia lor în seturi relativ independente, prezenţa conexiunilor directe şi inverse dintre ele necesită analiza lor drept un sistem integru, drept un sistem de autoorganizare. În limitele fiecărei disciplini ştiinţifice diversitatea cunoştinţelor se organizează într-o unitate sistemică graţie temeliilor pe care ele se sprigină (bazează). Temeliile se manifestă ca un nucleu epistemic creativ, care determină strategia cercetării ştiinifice, sistematizarea cunoştinţelor acumulate şi asigură implantarea acestora în cultura epocii istorice respective.

Deci, în structura cunoştinţelor ştiinţifice e logic a evidenţia temelii fundamentale relativ durabile în baza cărora se formează teoriile şi faptele empirice. Temeliile determină startegia cercetărilor ştiinţifice şi intermediază implantarea rezultatelor acestora în cultura epocii istorice respective. Restructurarea radicală a temeliilor activităţii ştiinţifice reprezintă nu altceva decît revoluţia în ştiinţă. Anume în procesul de formare, de schimbare şi de funcţionare a temeliilor cercetării ştiinţifice se manifestă în cel mai evident mod condiţionarea socioculturală a cunoştinţei ştiinţifice. Temeliile ştiinţei, posedînd o structură complicată, pot fi clasificate, diferenciate. E logic a evidenţia cel puţin trei părţi componente principale ale temeliilor activităţii ştiinţifice: idealurile şi normele cercetărilor ştiinţifice (stilurile de gîndire ştiinţifice), tabloul ştiinţific al lumii şi bazele filosofice ale ştiinţei. Fiecare din aceste temelii posedă structura sa.

II. Idealurile şi normele activităţii ştiinţifice

(stilul de gîndire ştiinţific)
V-om examina prima parte componentă - stilul de gîndire ştiinţific (idealurile şi normele activităţii ştiinţifice). Ca orişice activitate cunoaşterea ştiinifică este reglamentată de anumite idealuri şi norme, de un anumit stil de gîndire (de epocă - antic, medieval, modern etc., sau după referent - stilul de gîndire al unui savant, al unei ştiinţe, al epocii etc.).

Stilul de gîndire se reduce la reprezentări despre normele de descriere, demonstrare şi organizare a cunoştinţelor ştiinţifice. El cuprinde de asemenea şi totalitatea formelor de cunoaştere, metodele, principiile şi schemele de explicare etc.

Termenul “stil de gîndire ştiinţifică“ a fost folosit pentru prima oară de Max Born pentru a evidenţia în dezvoltarea cunoaşterii perioadele calitativ principale şi analiza lor conceptuală. Stilul de gîndire influienţează considerabil elaborarea problemelor ştiinţifice şi modul lor de rezolvare, metodele, formele şi mijloacele de cunoaştere ştiinţifică. Pe parcursul unei anumite perioade stilul de gîndire dominant satisface necesităţile logico-metodologice corespunzătoare şi contribuie la sporirea eficienţii investigaţiilor ştiinţifice.

În idealuri şi norme (stiluri de gîndire) sunt reliefate reprezentările despre obiectivele activităţii ştiinţifice şi despre mijloacele de realizare ale acestora. Printre idealurile şi normele ştiinţei pot fi stabilite: a) norme pur obiective de cunoaştere care reglamentează procesul de reproducere a obiectului în diverse forme ale cunoştinţelor; b) normative, idealuri sociale care fixează rolul ştiinţei şi valoarea ei pentru viaţa obştească la o perioada concretă a dezvoltării istorice, dirigează procesele comunicative de cercetare, etc. Acestor două laturi ale idealurilor şi normelor ştiinţei le corespund două aspecte ale ei: ştiinţa drept activitate de cunoaştere şi ştiinţa drept institut social.

Idealurile şi normele ştiinţei au o organizare destul de complicată. În ele e logic a evidenţia următoarele forme: 1) idealurile şi normele de explicare şi de descriere; 2) idealurile şi normele de demonstrare şi de fundamentare a cunoştinţelor; 3) idealurile şi normele de construire şi organizare a cunoştinţelor. În totalitate ele constituie o schemă de metodă specifică a activităţii de cercetare, ce asigură cunoaşterea obiectului.

În conţinutul acestor trei forme, în care se realizează şi funcţionează idealurile, se poate de scos la iveală cîteva niveluri legate reciproc.

Primul nivel este reprezentat de semne care deosebesc (disting) ştiinţa de alte forme de cunoaştere (arta, cunoaşterea cotidiană, cunoaşterea religioasă, mitologică etc.). De exemplu, în diverse epoci istorice se interpreta diferit esenţa cunoştinţei ştiinţifice, procedurile ei de argumentare şi standartele de demonstrare. Însă faptul că cunoştinţa ştiinţifică diferă de opinie, că ea necesită fundamentare şi demonstrare, că ştiinţa nu poate să se limiteze la constatarea fenomenelor, dar trebuie să dezvăluie esenţa lor - toate aceste cerinţi normative se executau şi în ştiinţa antică şi în cea medievală, se respectă şi în ştiinţa contemporană.

Al doilea nivel al conţinutului idealurilor şi normelor de cercetare este reprezentat de dispoziţiile (normele) ce se schimbă istoric, fiind proprii unui anumit tip de ştiinţă epocală. Sistemul unor astfel de norme (dispoziţii) şi constituie stilul de gîndire. De exemplu, comparînd matematica din Babilon cu cea din Grecia antică, descoperim divergenţe în idealurile (normele) organizării cunoştinţelor. Idealul tehnologiei (complet de recepte al soluţionării problemei) din Orientul Antic se schimbă în Grecia antică cu idealul organizării cunoştinţelor prin metoda deductivă (teorie). Apare geometria Euclidiană (primul sistem teoretic în istoria ştiinţei).

Comparînd mijloacele de argumentare a cunoştinţelor în epoca medievală cu normele de cercetare a epocii Moderne, suntem martorii unor schimbări radicale a normelor şi idealurilor, demonstrării şi motivării cunoştinţelor. În epoca Modernă cerinţa principală de argumentare a cunoştinţelor a devenit experimentul, ceea ce nu era absolut necesar pentru ştiinţa din secolele medievale.

În fine, în conţinutul idealurilor şi normelor cercetării ştiinţifice e posibil a evidenţia al treilea nivel, în care dispoziţiile (normele) celui de al doilea nivel se concretizează referitor la specificul domeniului de studiu al fiecărei ştiinţe (matematicii, fizicii, biologiei, medicinei, psihologiei etc.). De exemplu, în matematică lipseşte idealul verificării experimentale a teoriei, însă pentru ştiinţele experimentale (medicină, biologie etc.) el este obligatoriu.

În fizică există normative specifice de argumentare a teoriilor efectuate prin intermediul matematizării în dezvoltare. Ele (normativele) se expun cu ajutorul principiilor de observare, de concordanţă şi de invarianţă. Aceste postulate reglementează investigaţiile fizice, dar devin excedente (de prisos) pentru ştiinţele ce pornesc spre stadiu teoretizării şi matematizării.

Biologia contemporană nu se poate lipsi de ideea evoluţiei şi din această cauză metodele istorismului organic (firesc) se includ în sistemul dispoziţiilor de cunoaştere ale acesteia. Fizica însă pînă cînd nu recurge în mod deschis la aceste metode. Dacă pentru biologie ideea dezvoltării se extinde asupra legilor naturii vii, apoi fizica în genere pînă în ultima oră nu punea problemele apariţiei legilor fizice ce acţionează în Univers. Doar în ultima treime a sec. al XX-lea graţie dezvoltării teoriei particulelor elementare în strînsă legătură cu cosmologia, deasemenea graţie performanţelor termodinamicii sistemelor deschise dezechilibrate şi ale sinergeticii (I.Prigogine) în fizică se implantează încetul cu încetul ideile evoluţioniste, provocînd schimbări în idealurile şi normele disciplinare (în stilul de gîndire) care existau anterior.

Transformarea idealurilor şi normelor disciplinelor ştiinţifice este determinată de două cauze: a) de specificul obiectelor cercetate; b) de cultura epocii, de dominarea în ea a dispoziţiilor şi valorilor conceptuale. Un exemplu care ne vorbeşte evident în favoarea acestui fapt: cunoscutul naturalist din sec. al XVIII-lea G.Biuffon, analizînd tratatele naturalistului epocii Renaşterii Alidrovandi, se revolta împotriva descrierii şi clasificării neştiinţifice a fenomenelor expuse în operele acestuia. De exemplu, în tratatul lui Alidrovandi despre şerpi alături (deopotrivă) de informaţia pe care naturaliştii epocilor ulterioare ar fi caracterizat-o drept ştiinţifică (tipologia şerpilor, înmulţirea lor, acţiunea iadului de şarpe etc.), el a inclus descrierile prezicerilor şi minunilor ce ţin de semnele tainice ale şarpelui, poveştile despre balauri, ştirile despre emblemele şi semnele heraldice, cunoştinţe despre constelaţia şerpilor, a Dragonului şi alte momente legate de profeţiile (prevestirile) astrologice.

Astfel de moduri, de metode de descriere în ştiinţă sunt nişte ecouri al idealurilor de cunoaştere caracteristice pentru cultura societăţii medievale. În sistemul dispoziţiilor conceptuale ce predominau în această epocă lumea terestră (microcosmosul) se reprezintă în calitate de întruchipare a arhetipului divin - “lumea esenţelor superioare” - şi se asimila drept “o reproducere micşorată“ a universului (macrocosmosului). Esenţa lumii se aprecia prin actul creaţionist, iar actul de creaţie (creaţionist) se interpreta prin legea analogiei: omul, conform concepţiei creştine despre lume ,este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar lumea umană după analogia cu “ordinea divină a esenţelor superioare”. Cunoaşterea lumii se interpreta ca descifrarea (tălmăcirea) sensului plasat (întrodus) în lucru şi eveniment prin intermediul actului de creaţie divin.

În corespundere cu astfel de prezumţii conceptuale se formau idealurile de explicare şi de descriere, conştientizate în ştiinţa medievală. În descrierea lucrului sau fenomenului avea importanţă nu doar fixarea semnelor, care în epocile ulterioare (în epoca Modernă, de exemplu) se calificau drept proprietăţi naturale şi calităţi ale lucrurilor, dar şi scoaterea la iveală (descoperirea) a indicilor (particularităţilor) simbolici ai lucrurilor, analogia lor cu alte lucruri şi fenomene din univers.

Întrucît lucrurile şi fenomenele se sesizau drept semne, iar lumea se interpreta drept o carte specifică, scrisă cu “litere (slove) dumnezeieşti”, semnul scris şi însuşi lucrul reliefat (marcat) de el puteau fi comparate unul cu altul. De aici în descrierile şi clasificările ştiinţei medievale proprietăţile reale ale lucrurilor deseori se unesc într-o clasă unică cu desemnări (indicări) simbolice şi semne de limbă. În această ordine de idei e posibil, de exemplu, de a combina într-o descriere proprietăţile biologice ale şarpelui, semnele heraldice şi legendele despre şerpi, interpretînd toate acestea ca diferite tipuri de semne ce semnifică o oarecare idee (ideea despre şarpe), care e implantată în lume prin intenţii dumnezeieşti, divine.

Restructurarea stilului de gîndire ştiinţific medieval, ce a fost iniţiată în epoca Renaşterii, sa efectuat (sa executat) în decursul unei perioade istorice destul de îndelungate, cînd conţinutul nu se exprima în forma veche, iar ideile şi metodele noi se învecinau cu cele vechi. Deaceea în ştiinţa Renaşterii întîlnim deopotrivă cu dispoziţiile de cunoaştere principial noi (cerinţe de argumentare experimentală a doctrinelor teoretice, dispoziţia de descriere matematică a naturii) şi pe cele vechi, împrumutate din epoca anterioară.

E destul de interesant faptul că expresia despre reprezentările medievale asupra naturii ca o carte scrisă cu “slove dumnezeieşti” s-a umplut cu un nou conţinut şi a primit o nouă interpretare. “Dumnezeu a scris cartea naturii prin intermediul limbii matematice”

Aşadar, prima componentă (sau set) a temeliilor ştiinţei o constituie idealurile şi normele de cercetare (stilul de gîndire ştiinţific). Ele formează un sistem integru destul de complicat, care în terminologia lui Eddington, poate fi examinată ca o “reţea de metode”, “o plasă de metode” pe care ştiinţa “o aruncă în lume” cu scopul de “a pescui” din ea anumite tipuri de obiecte. “Plasa de metode“ este determinată, dintr-o parte, de factorii socioculturali, de anumite prezumţii conceptuale ce domină în cultura unei sau altei epoci istorice, din altă parte, - de caracterul obiectului. Iar aceasta înseamnă că cu transformarea idealurilor şi normelor se schimbă “reţeaua metodelor” şi prin urmare se deschide posibilitatea cunoaşterii noilor tipuri de obiecte.