Prelegere



Yüklə 162,13 Kb.
Pdf görüntüsü
tarix07.04.2017
ölçüsü162,13 Kb.
#13685

 

 



 

 

 

 

 

 

Prelegere 

 

 

 

Tema: Dezvoltarea SNC la copii 

 

 

 

 

 

 

 

Elaborat                                            d.ş.m., conf. univ. Adrian Rotaru                                              

 

 

 

 

 



 

 

1. Dezvoltarea în ontogeneză a SNC 



 

În dezvoltarea intrauterină a SNC se deosebesc câteva etape de dezvoltare



 Prima etapă  - perioada embrionară corespunde primului trimestru al vieţii intrauterine. 

Primele  semne  a  plastinei  nervoase  apar  la  a  3  săptămână  de  dezvoltare  intrauterină,  această 

plastină  i-a  forma  unui  tub,  pe  partea  anterioară  a  căreia  apar    trei  vezicule  nervoase.  Vezica 

anterioară  şi  cea  posterioară  se  mai  împart  în  jumătate  şi  aşa  se  formează  cinci  vezicule,  care 

poartă  denumirea  telencefalon,  diencefalon,  mezencefalon,  metencefalon  şi  mielencefalon.  Din 

telencefalon se dezvoltă emisferele şi ventriculele laterale, din diencefalon se dezvoltă  regiunea 

diencefalică şi ventriculul III al creierului, din mezencefalon – mezencefalul şi apeductul Sylvi, 

din  metencefalon  se  dezvoltă  puntea  Varoli,  cerebelul  şi  ventriculul  IV,  din  mielencefalon  – 

medulla  oblongată,  măduva  spinării  şi  canalul  medular  central.  În  prima  lună  apar  şi  primele 

plexuri  vasculare,  care  secretă  lichidul  cefalorahidian  (LCR).  În  perioada  lunii    a  2-a  cresc 

intensiv  emisferele  şi  ganglionii  subcorticali.  În  luna  a  3-a  apare  circuitul  Vilizy.  Aşa  dar,  în 

prima etapă de dezvoltare intrauterină apare tubul nervos din care se dezvoltă intensiv emisferele 

creierului,  apare  cortexul  cu  unele  circumvoluţiuni,  paralel  se  dezvoltă  nucleii  subcorticali, 

capsula internă, talamusul opticus, cerebelul. Apare sistemul vascular cu plexus chorioideus ce 

secretă  LCR.      Acţiunea  diferitor  factori  nocivi  asupra  fătului  în  această  perioadă  va  duce  la 

reţinerea  în  dezvoltare  ale  diferitor  sectoare  ale  creierului.  Această  perioadă  este  cea  mai 

periculoasă  în  apariţia  anomaliilor  de  dezvoltare,  însă  care  depinde  de  intensitatea  factorilor 

nocivi.  Acţiunea  moderată  a  unor  factori  nocivi  va  contribui  la  reţinerea  în  dezvoltare  a 



creierului,  a  sintezei  neuronilor  şi  migraţiei  lor  din  zona  matrixului,  cea  ce  poate  încetini 

micşorarea  veziculelor  creierului,  favoizând  apariţia  dimensiunilor  mărite  ale 

ventriculelor.    Nou-născuţii  în  acest  caz  vor  prezenta  la  ultrasonografia  creierului 

ventriculomegalie, care deseori  duce la  erori  în diagnostic, în special, la  hiperdiagnosticul 

de hipertenzie intracraniană. 

 

Etapa  a  doua    cuprinde  trimestrul  II  al  vieţii  intrauterine  (4-6  luni),  care  se  numeşte 

fetală precoce (12-28 săptămîni). Se caracterizează prin intensificarea diferenţierii de mai departe 

a  sectoarelor  creierului.  Datorită  LCR  care  se  secretă  în  abundenţă  de  plexus  chorioideus 

veziculele creierului se dilată, ce provoacă apariţia hidrocefaliei fiziologice. La a 4-a lună apare 

sulcul Sylvi (sulcus cerebry lateralis), la a 5-a lună - sulcus Rollandi (sulcus centralis). Intens se 

diferenţiază circumvoluţiunile scoarţei. La 5-a lună în locul veziculei IV apare ventriculul IV cu 

foramen Majandi şi două foramen laterale Luşca. Prin aceste orificii LCR pătrunde pe suprafaţa 

creierului. În această perioadă se diferenţiază intensiv scoarţa creierului: apar straturile de celule 

corticale  şi  câmpurile  funcţionale.  În  alimentarea  creierului  o  însemnătate  mai  mare  capătă 

sistemul vascular. Este foarte important din punct de vedere practic că în această perioadă 


 



începe procesul de mielinizare , care la a 4-a lună de viaţă intrauterină se manifestă prin 



bătăile din picioruşe ale fătului. Lipsa acestor mişcări ne va indica la reţinerea procesului 

de mielinizare a SNC. 

 

A  treia  etapă    -  fetală  tardivă  –  creierul  format  continuă  să  crească  în  dimensiuni. 

Continuă  procesul  de  mielinizare,  însă  mielinizarea  decurge  neuniform.  La  început  se 

mielinizează  măduva  spinării  la  a  4-a  lună  de  viaţă  intrauterină.  Către  naştere  mielinizarea  se 

riridcă  până  la  mezencefal.  Adică  la  naştere  copilul  este  o  fiinţă  “trunculară”.  Emisferele  se 

mielinizează după naştere şi se termină la 2-3 ani de viaţă, ce are  importanţă în practică 

(cel  mai  des  se  afectează  trunchiul  cerebral  şi    tratamentul  trebuie  de  continuat  intensiv 

pînă la 3 ani). Cel mai încet se mielinizează cerebelul. Stratificarea scoarţei  cerebelare se 

termină la a 9-11 lună de viaţă postnatală. Celulele cerebelului continuă să se înmulţească 

şi  după naştere, deacea copiii  încep să  meargă doar la  vârsta de 1 an.  În primul  trimestru 

creierul se alimentează preponderent prin difuzie din vezicule şi LCR, iar apoi în trimestrul trei 

creierul  se  alimentează  din  sistemul  vascular.Cea  mai  intensă  vascularizare  a  creierului  se 

petrece în luna a 8-a de viaţă intrauterină, ce are importanţă în practică. Copiii născuţi în această 

lună fac frecvente hemoragii cerebrale, deoarece vasele lipsite de fibrele elastice argintofile sunt 

fragile. La nou-născuţi masa creierului (370-390 gr)  atinge 10-12% din masa corpului (la maturi 

1,2%) şi seamănă întocmai cu al maturului, dar ventriculele sunt mai mari comparativ cu  cele la 

creierul matur. Cerebelul este mai mic în comparaţie cu cel matur.  

 

Maturizarea structurală a creierului este determinată de: 1) stratificarea scoarţei, 2) 

diferenţierea  neuronilor,  3)  mielinizarea  căilor  nervoase.  La  momentul  naşterii  cele  mai 

mature  porţiuni  ale  creierului  sunt  cele  mai  vechi  din  punctul  de  vedere  filogenetic  şi 

ontogenetic  (măduva  spinării,  bulbul  rahidian,  trunchiul  cerebral,  nucleii  subcorticali, 

corpul striat şi al.).                          

 

Caracteristica generală a patologiei SNC la nou-născuţi în dependenţă de perioadele de 

dezvoltare intrauterină 

 

Afectarea  SNC  la  nou-născuţi  poate  fi  provocată  la  diferite  etape  de  dezvoltare 



intrauterină, în timpul naşterii şi în perioada neonatală. În această sferă de studiu sunt încă multe 

lucruri  neclare,  începînd  de  la  terminologie  şi  clasificare  şi  terminând  cu  patogenia  şi 

tratamentul. 

Nu  întotdeauna o graviditate grea cu toxicoză etc afectează SNC, şi invers, infecţia 



virală  uşoară  la  mamă  uneori  provoacă  complicaţii  grave  ale  SNC  la  făt.                                                                                   

Trebuie de menţionat că sunt o mulţime de factori nocivi, care acţionează în timpul gravidităţii. 



 

Aceşti factori  pot fi divizaţi în: 1) factori endogeni – diferite mutaţii, pH căilor uterine, ce are 



importanţă în migraţia spermatozoizilor, bolile endocrine ale mamei, vîrsta părinţilor şi altele, 2) 

factori  exogeni  –  fizici  (radiaţia),  chimici  (toxine  şi  diferite  medicamente),  biologici  (diferite 

infecţii).  

 

Patologia SN la nou-născut este diversă şi deseori depinde de acţiunea factorilor nocivi în 



anumite perioade de dezvoltare intrauterină.  

Perioada de progeneză – celulele sexuale se afectează până la primele stadii ale zigotei, până la 

prima zi de concepere, în clinică poartă denumirea de gametopatii 

1.

 

Perioada  prenatală,  care  durează  de  la  prima  zi  până  la    28  săptămână  de  viaţă 



intrauterină. Această perioadă se divizează în 2 subperioade: 

      perioada embrionară – apar vicii atît din partea SN, cât şi din partea altor organe  – 

embriopatii. Durează de la 1 zi – 12 săptămâni.  

a)

 

perioada fetală precoce – a 12-28-a săptămână, afectarea 



fătului în această perioadă duce la apariţia fetopatiilor precoce 

2.

 



Perioada perinatală ce se împarte în 3 subperioade: 

a)

 



fetală tardivă – de la 28-a săptămână pînă la naşterea 

fătului,  afectarea  căruia  în  această  perioadă  va  duce  la  apariţia    fetopatiilor 

tardive, 

b)

 



perioada intranatală – cuprinde perioada travaliului, în  

timpul căreia poate apare asfixia şi trauama fătului, 

    c) perioada neonatală precoce ce cuprinde  primele 7 zile după naştere. 

Aşa  dar,  perioada  perinatală  durează  de  la  28-a  săptămână  de  viaţă  intrauterină 

pînă şa a 7-a zi de viaţă extrauterină. În această perioadă apar encefalopatiile perinatale. 

3.

 

Perioadele de dezvoltare funcţională  a sistemului nervos la copii 

       Copilul uman are cea mai mare longevitate în evoluţia sa, pe care o face de la naştere pînă la 

maturitate.  De  la  o  fiinţă  incapabilă  cu  un  pachet  sărac  de  reacţii,  până  la  omul  atotputernic, 

înzestrat  cu  cel  mai  înalt  intelect  –  aceasta  este  evoluţia  de  vârstă  a  creierului.  Cele  mai 

însemnate etape ale acestei perioade de dezvoltare funcţională, cât şi anatomică, sunt primii 2-3 

ani de viaţă. 

        Primul an de viaţă este perioada cînd se dezvoltă cel mai intens motilitatea la copil. Tot în 

acest  timp  se  pun  bazele  dezvoltării  psihicului  şi  deaceea  cunoaşterea  principalelor  etape  de 

dezvoltare psihomotorie face posibil diagnosticul corect şi la timp a diferitor deviaţii. În primul 

an  de  viaţă  a  copilului  pot  fi  evidenţiate  condiţional  unele  perioade  de  formare  a  funcţiilor 

neuropsihice.  


 

 



La nou-născut  predomină mişcările impulsive, care se frânează  la sfârşitul lunii  datorită 

atât  procesului  de  mielinizare,  cât  şi  dezvoltării  concentraţiei  auditive  şi  vizuale.  În  primul 

tirmestru de viaţă extrauterină se petrece dezvoltarea de mai departe a receptorilor (la distanţă), 

se includ în activitate muşchii antagonişti. De la 3 până la 6 luni apare capacitatea de a menţine 

stabil  grupurile  de  muşchi  într-un  grad  anumit  de  contractare,  mai  ales  în  părţile  distale  ale 

membrelor. Paralel se complică procesul de apucare, cea ce este foarte important. În perioada de 

la  6  –  12  luni  apar  mişcări  coordonate  şi  mult  mai  complicate.  În  al  doilea  an  de  viaţă  se  pun 

bazele  activităţii  psihice,  copilul  se  pregăteşte  către  mersul  de  sinestătător  şi  vorbirea  activă. 

Treptat se măresc perioadele în care copilul se află treaz şi liniştit. Cu toate că  principala parte a 

timpului din sutcă la sugari este ocupată de somn, totuşi perceperea excitanţilor din jur, contactul 

cu lumea înconjurătoare au o însemnătate deosebită pentru copii în această perioadă. Caracterul 

monoton  şi  deficitul  de  excitanţi  influenţează  vădit  asupra  dezvoltării  psihice  a  copilului.  Se 

presupune  că  în  această  perioadă  are  loc  aşa  numita  “învăţătura  primară”,  formarea 

ansamblurilor  de  neuroni,  care  servesc  ca  temelie  pentru  adâncirea  formelor  de  cunoştinţe  în 

viitor.  Perioada  de  însuşire  a  primelor  cunoştinţe  este  în  măsură  oarecare  critică,  fiindcă  dacă 

copilul  nu  primeşte  în  acest  timp  cantitatea  necesară  de  informaţii,  atunci  capacitatea  de  mai 

departe de a deprinde lucrurile este vădit scăzută. E bine cunoscut faptul, că dacă copiii nu s-au 

găsit în societate pînă la vârsta de 8-10 ani, cum de exemplu copiii-mawgli, atunci mai departe 

aşa şi nu pot însuşi vorbirea şi alte deprinderi omeneşti.  

În  perioadă  critică  deosebită  la  copil  de  vârstă  fragedă  (0-3ani)    este  capacitatea  de 

însuşire cu ajutorul imprimării (imprintingului).  

La  sfârşitul  primului  an,  când  copilul  face  primii  paşi,    începe  o  perioadă  foarte 

importantă de studiere şi cunoaştere a mediului ambiant. Mersul de sinestătător, căderile, pipăind 

obiectele şi chiar gustându-le, copilul percepe mai profund spaţiul înconjurător, îmbogăţindu-şi 

senzaţiile vizuale şi auditive, însuşind deprinderi importante. În al doilea an de viaţă dezvoltarea 

motorie este strâns legată de dezvoltarea vorbirii, cu cât copilul se mişcă mai bine, cu atât mai 

repede însuşeşte vorbirea, retardul motor deseori duce la retard psihoverbal. Contactul nemijlocit 

cu obiectele înconjurătoare ajută copilului să se evidenţieze din lumea înconjurătoare, în cele din 

urmă  senzaţia  “Eu”-lui  poate  duce  la  un  egoism  deosebit,  uneori  la  egocentrism  şi  apariţia 

stărilor neurotice. 

 

La vârsta de pănî la 2-3 ani copilul deobicei intră uşor în contact cu cei necunoscuţi, între 



2-4  ani  purtarea  copilului  se  schimbă.  Copii  devin  mai  agitaţi,  pot  apărea  dereglări 

neuroendocrine  şi  vegetovasculare.  Aceşti  copii  tind  spre  suveranitatea  personală,  deacea  sunt 

capricioşi, deseori intră în conflict cu părinţii. Foarte frecvent la aceşti copii în această perioadă 

se observă diferite reacţii neurotice cu caracter psihosomatic.  



 

 



Vârsta  de  6-8  ani  pentru  copil  este  o  nouă  perioadă  critică  de  dezvoltare.  Sunt  mai 

sensibili, repede obosesc, în schimb sunt bine dezvoltate motilitatea şi vorbirea, pot bine analiza 

situaţia, se distanţează de maturi, dar în acelaşi timp aceşti copii sunt mărginiţi în autocontrol, nu 

au capacitatea de a se concentra timp îndelungat. Începerea învăţământului la şcoală şi mai tare 

se  agravează  în  această  perioadă  devierile  neuropsihice.  Unii  copii  nu  sunt  liniştiţi,  atenţi  la 

lecţii,    din  pricina  neatenţiei  copiii  învaţă  mai  slab  şi  pentru  diferenţierea  tulburărilor 

neuropsihice este necesar controlul la psihoneurolog.  

 

În perioada de pubertat (10-15 ani) se produc cele mai profunde dereglări neuroendocrine 



şi  psihovegetative.  Comportamentul  acestor  copii  deasemenea  este  deosebit,  mişcările  sunt 

neîndemînatice, impulsive. Impulsivitatea se observă şi în procesele psihologice, apare conflictul 

dintre  “Eu”  şi  mediul  înconjurător,  dintre  “vreau  multe”  dar  “  pot  puţin”.  Aceşti  copii  imită 

vârstnicii,  dar  comportamentul  lor  duce  la  conflicte  cu  cei  din  jur.  Deacea  la  ei  dereglările 

neurotice şi psihovegetative apar pe primul plan.      

Fenomenul acceleraţiei, ce are loc în ultimele decenii, posibil că are influienţă 

şi asupra formării funcţiilor neuropsihice. Însă dezvoltarea somatică în perioada pubertată întrece 

într-o  măsură  oarecare  dezvoltarea  neuropsihică,  ce  poate  duce  la  dezechilibrul  funcţional  al 

sistemului nervos. 

 

Formarea deplină a sistemului nervos se termină, de obicei, la vârsta de 18-20 ani. După 



datele  electroencefalografiei  (EEG)  tabloul  activităţii  electrice  a  cortexului  se  apropie  către 

tabloul  maturului  aproximativ  la  vârsta  de  18  ani.  Complicitatea  şi  multietapele  ce  au  loc  în 

dezvoltarea funcţiilor neuropsihice în ontogeneză au o mare însemnătate clinică. 

 

Vorbind despre patologia sistemului nervos la copii, trebuie de înţeles nu boala în genere, 



dar  o  perioadă  de  vârstă  concretă  în  care  se  află  copilul.  Frecvenţa  multor  boli  ale  sistemului 

nervos nu e una şi aceiaşi în diferite perioade de vârstă. În afară de aceasta una şi aceiaşi boală 

poate avea semne clinice diferite în dependenţa de vârsta bolnavului.  Metodele de investigare 

neurologică de asemenea trebuie să fie adaptate la particularităţile de vârstă. 

 

4.  Particularităţile  de  bază  anatomo-fiziologice  ale  sistemului  nervos  central  la 

sugari 

Sistemul nervos al copiilor de vârstă fragedă se caracterizează prin unele  

particularităţi: 1) imaturitatea elementelor celulare şi a fibrelor nervoase, ce determină o afectare 

difuză a creierului, 2) sensibilitate mărită faţă de factorii nocivi şi prag de excitabilitate scăzut, ce 

poate  provoca  stare  de  rău  convulsiv,  3)  hidrofilie  mărită  a  ţesutului  nervos  ce  contribuie  la 

dezvoltarea  rapidă  a  edemului  cerebral,  4)  intoleranţa  SNC  faţă  de  sistemul  imun,  ce 

condiţionează  apariţia  autoanticorpilor  anticerebrali  în  caz  de  afectare  a  barierei 


 

hematoencefalice,  5)  plasticitatea  şi  posibilităţi  compensatorii  mari  ale  creierului,  6)  creierul 



chiar şi la nou-născut se află într-o cutie relativ rigidă – craniul. 

 

5. Investigarea sistemului nervos la copii 

Investigarea  SN  la  copil  depinde  în  mare  măsură  de  vârsta  copilului,  în  deosebi  aceste 

deosebiri se manifestă la vârsta nou-născutului şi copilului de vârstă fragedă. 

 

5.1 Particularităţile de investigare neurologică a nou-născuţilor şi copiilor de vârstă 

fragedă. 

 

Examenul  neurologic  la  copii  este  în  dependenţă  directă  de  particularităţile  de  vârstă  a 

SNC la copii, care sunt diferite la prematur, la nou-născut la termen, la sugar şi copil de vârstă 

fragedă  (pînă  la  3  ani).  La  copii  mai  mari  examenul  neurologic  este  asemănător  cu  cel  al 

adultului. 

   Examenul  neurologic  la  copii  de  vârstă  fragedă  (0-3  ani)  constă  din  2  verigi 



principale: 

1.

 



Aprecierea gradului de maturizare anatomică şi funcţională a SN corespunzător vârstei; 

2.

 



Aprecierea simtomelor şi sindroamelor neurologice în dependenţă de etiologie şi  localizarea 

focarului  patologic,  care  va  evalua  într-un  diagnostic  preventiv  mai  mult  sau  mai  puţin 

conturat. 

Aprecierea  corectă  a  gradului  de  maturizare  fiziologică  a  SNC  şi  a  dezvoltării  psihomotorii  a 

copilului  în  perioada  postnatală  (în  deosebi  în  1  an  de  viaţă)  favorizează  depistarea  precoce  a 

semnelor  patologice  din  partea  SNC.  Cu  cât  gradul  de  afectare  a  SNC  este  mai  mare,  cu  atât 

simtomele  neurologice  vor  apărea  mai  devreme,  chiar  din  perioada  nou-născutului.  Dacă 

afectarea SNC este într-o formă uşoară, atunci semnele de afectare pot fi bine destinse mai tîrziu 

datorită reţinerii procesului de mielinizare a fibrelor nervoase şi corespunzator agravării treptate 

a retardului neuropsihic. 

     Gradul  de  maturizare  a  SNC  se  poate  stabili  prin  urmărirea  dezvoltării  psiho-motorii  a 

copilului în perioada 0-3 ani, adică în perioada, când se termină maturizarea anatomică a SNC.  

     La  nou-născut  se  relevă  mişcări  fără  scop,  fără  efect  precis,  subordonate  reflexelor  tonice 

primitive, de postură; postura simetrică cu predominanţa tonusului pe flexori; în decubit ventral 

păstrează poziţia de flexie; poate întoarce capul într-o parte. 

     1  lună  –  în  decubit  dorsal  păstrează  poziţia  de  flexie,  dar  se  reduce  gradul  de  flectare  la 

nivelul membrelor inferioare; din decubit dorsal se întoarce parţial pe o parte; membrele vor lua 

poziţii  în  funcţie  de  postura  capului  datorită  prezenţei  reflexelor  tonice  cervicale;  din  decubit 



 

ventral ridică pentru câteva momente capul şi poate să-l întoarcă lateral; gambele execută mişcări 



de tîrîre; reflecul de prehensiune prezent; în ortostatizm este prezent reflexul de păşire; urmăreşte 

un  obiect  dintr-o  parte  a  poziţiei  mediane;  reacţionează  la  sunetul  clopoţelului,  fixează  chipul 

adultului, încetează plânsul când i se vorbeşte. 

     2 luni – ţine mâinile predominant în pumn; ridicat de pe pat îşi menţine singur capul; prinde 

cu mâinile pe scurt timp; din decubit ventral ridică capul pe câteva secunde; extenzie mai bună a 

membrelor inferioare; urmăreşte cu ochii şi capul în unghi de 90

o

; zâmbeşte ca răspuns; începe 



să vocalizeze. 

     3 luni  – ţine mâinile  ocazional în  pumn; prinde un obiect  plasat  în  mână pentru  scurt  timp; 

întoarce capul spre obiecte; le fixează şi le urmăreşte direcţia; în poziţie ventrală se sprijină pe 

antebraţe pentru a-şi susţine capul ridicat (“poziţia păpuşii”); îşi analizează mâinile; zâmbeşte şi 

vocalizează când i se vorbeşte; priveşte faţa, râde, gângureşte. 

     4 luni – ţine bine capul ridicat când este în poziţie şezândă; din decubit ventral se spijină pe 

palme,  ridicându-şi  capul  şi  trunchiul;  întoarce  capul  în  ambele  sensuri  şi  în  direcţia  sunetului 

(dispariţia reflexelor tonice cervicale); întinde mâna după obiect, îl prinde şi-l aduce la gură, râde 

spontan. 

     5  luni  –  ridică  capul  din  poziţie  decubit  dorsal,  se  răsuceşte  de  pe  o  parte  pe  alta;  începe 

poziţia şezândă cu sprijin; se dezvoltă mişcările simetrice controlate. 

     6  luni  –  se  rostogoleşte  pe  burtă  şi  spate;  se  târăşte  în  toate  sensurile;  păstrează  poziţia 

şezândă  cu  mişcarea  capului  în  toate  direcţiile;  face  prehensiune  palmo-cubitală;  transferă 

obiectele dintr-o mână în alta, îşi recunoaşte mama; distinge chipurile familiale de cele străine, 

gângureşte.  

     7 luni – se ridică din decubit dorsal în poziţia şezândă; se sprijină pe membrele inferioare, îşi 

duce picioarele la gură, examinează cu interes o jucărie, vocalizează silabe. 

     8 luni – stă pentru scurt timp în ortostatism cu suport, apoi îşi flectează membrele inferioare 

(astazia,  abazia);  face  prehensiunea  palmo-radială;  apare  reflexul  paraşutei;  duce  la  gură  toate 

obiectele; loveşte obiectele de masă; începe lalalizarea (da-da, ma-ma). 

      9  luni  –  se  ridică  în  patru  labe;  se  ridică  în  picioare  cu  sprijin;  face  prehensiunea  police-

indice; bea dintr-o cană cu asistenţă, face “tai-tai”; se supără dacă este certat. 

      10 luni – se tîrăşte, merge în patru labe cu abdomenul aproape de sol; poate merge sprijinit 

de o mână; primele trei degete ale mâinii au importanţă tot mai mare; se deplasează după jucării. 

      11 luni – stă singur câteva secunde; se plimbă cu sprijin; foloseşte două cuvinte cu sens. 

     1 an – poate să meargă singur; face pensa digitală; ajută la îmbrăcat; înţelege câteva comenzi 

simple; spune 2-4 cuvinte cu sens. 


 

     1,6  ani  –  urcă  scările  cu  spijin;  se  urcă  pe  scaun;  aleargă  cu  genunchii  ţepeni  şi  uneori  pe 



vârfuri;  poate  merge  cu  păpuşa  în  braţe;  construieşte  un  turn  din  2-3  cuburi,  încearcă  să  se 

alimenteze singur; arată părţile corpului; foloseşte mai multe cuvinte inţeligibile; începe vorbirea 

propoziţională, dispare ambidextria, copilul începe să se folosească mai mult de o mâină. 

     2  ani  –  aleargă  bine;  urcă  şi  coboară  scările  singur,  cu  ambele  picioare  pe  o  scară;  loveşte 

mingea cu piciorul; urcă pe mobilă; deschide uşa; vorbeşte în propoziţii de 2-3 cuvinte; foloseşte 

pronumele personal; ajută la dezbrăcat; întoarce o singură pagină dintr-o carte;  construieşte un 

turn de 4-6 cuburi; gest grafic circular; copiază o linie orizontală cu creionul; ascultă poveşti din 

cărţi cu poze. 

     3 ani – urcă scările folosind picioarele alternativ; merge pe bicicletă; stă pentru momente pe 

un picior; îşi cunoaşte vârsta şi sexul; îşi spală mâinile; construieşte un turn din 9 cuburi; imită 

cercul şi crucea; spontan desenează ghemul; recunoaşte culoarea roşie. 

     Cea  mai  importantă  perioadă  de  apreciere  a  dezvoltării  neuropsihice  şi  de  depistare  a 

semnelor  patologice  din  partea  SNC  este  perioada  primului  an  de  viaţă,  cînd  se  petrec  cel  mai 

intens  procesele  de  mielinizare  şi  maturizare  a  SN,  perioada  cînd  remediile  terapeutice  de 

recuperare  a  funcţiei  SNC  sunt  cele  mai  efective.  Pentru  aprecierea  rapidă  a  gradului  de 

dezvoltare psiho-motorie a sugarului e necesar de recunoscut următoarele semne de reper: 

-

 

nou-născutul  –  reacţionează  la  sunete,  tonusul  muşchilor  mărit  în  flexori,  reflexul  “mers 



automat”; 

-

 



la sfârşitul primului trimestru (3 luni) începe să gângurească, zâmbeşte, ţine capul; 

-

 



la sfârşitul simestrului 2 (6 luni) gângureşte, cunoaşte mama, deosebeşte membrii familiei de 

cei străini, stă pe şezute, se tîrăşte în toate părţile; 

-

 

la sfîrşitul trimestrului 3 (9 luni) spune da-da, ma-ma, ta-ta, se ridică în manej şi se sprijină în 



poziţie verticală, face primii paşi cu sprijin; 

-

 



la  sfîrşitul  trimestrului  4  (12  luni)  spune  2-4  cuvinte,  înţelege  comenzile  simple,  merge 

singur; 


-

 

la 1,5 ani spune multe cuvinte, chiar în propoziţii simple, uneori se plimbă singur; 



-

 

la 2 ani vorbeşte bine în propoziţii simple, aleargă bine. 



 

Aprecierea simtomelor şi sindroamelor neurologice  

 

1.  Aprecierea  simtomelor  şi  sindroamelor  neurologice  se  va  începe  cu  supravegherea 

copilului.  Supravegherea  copilului  ne  dă  o  informaţie  deosebită.  Trebue  în  primul  rând  să 

atragem atenţia la starea cunoştinţei şi tonusului muscular, poza nou-născuţilor (opistotonus, de 



 

10 


broască),  mişcările  active  ale  membrelor,  poziţia  capului,  forma,  dimensiunile,  suturile  şi 

fontanelele, asimetria feţei, cât şi semnele meningiene sunt de mare valoare pentru medic. 

2.Investigarea nervilor cranieni 

           Deosebit  de  preţioase  la  nou-născut  suint  reflexele  necondiţionate  tranzistorii.  Ele  sunt 

expresia  nivelului  de  dezvoltare  morfofuncţională  a  sistemului  nervos.  Reflexele  tranzitorii 

exprimă  dependenţa  de  structurile  subcorticale.  Dispariţia  lor  este  un  fenomen  de  maturitate, 

inhibiţie,ce are ca substrat corticalizarea activităţii SNC. 

Reflexele tranzitorii permit aprecierea nivelului de dezvoltare a SNC şi uneori pot avea valoarea 

localizatoare a leziunii. 

    Cu semnificaţie patologică se urmăresc: 

-

 

absenţa reflexului la vârsta la care ar trebui să fie prezent; 



-

 

persistenţa reflexului după perioada în care, în mod normal ar trebui să dispară; 



-

 

răspunsul asimetric şi răspunsul exagerat la orice vârstă. 



Cele mai importante reflexe tranzitorii sunt: 

a) automatismul oral (la nivel de trunchi cerebral) 

 Cele mai importante reflexe ale automatismului oral sunt: 

1)

 

reflexul  palm-oral  (Babkin)  persistă  pînă  la  3  luni  (presiunea  palmară  la  copil  face  ca  să 



deschidă gura, să ridice capul şi să-l întoarcă spre partea excitării); 

2)

 



de trompă - până la 2-3 luni, întinde buzele înainte la apropierea ciocănaşului; 

3)

 



de căutare (3-4 luni) -  atingerea unghiului gurii duce la întoarcerea capului şi deschiderea 

gurii ca şi cum ar căuta sânul; 

4)

 

de supt (se inhibă în jurul vârstei de 1 an) -  atingerea buzelor produce deschiderea gurii şi a 



mişcărilor ritmice de supt; 

b) automatismul spinal (la nivel de măduvă a spinării)  

1)

 



reflexul  de  apărare  -  aşezarea  pe  burtă  a  nou-născutului  duce  la  întoarcerea  capului  într-o 

parte; 


2)

 

reflexul de sprijin şi al mersului automat (1-1,5 luni) - ţinut de trunchi, copilul suspendat,  

este coborât lent pentu a atinge cu plantele planul patului. Se produce extinderea membrelor 

inferioare şi mişcări de păşire; 

3)

 

de târâire (Bauer) (4 luni) 



4)

 

de apucare (Robinzon) – uneori se ridică de mânuţe; 

5)

 



reflexul  Babinski  - atingând partea laterală a talpei  cu un obiect  de forma stiloului,  dejetul 

mare se retroflexsează,  iar celelalte se desting sub formă de evantai; 



 

11 


6)

 

reflexul  Galant  -  paravertebral-copilul  în  poziţie  de  decubit  ventral,  îi  stimulăm  cu  unghia 

tegumentele de la articulaţia scapulohumerală în jos, 2-3 cm paravertebral. Răspunsul constă 

în curbarea trunchiului cu concavitatea pe partea stimulată. Reflexul dispare la 3-4 luni  

7)

 

reflexul  Peres  -  pe  procesul  spinal  al  vertebrelor  apăsăm  la  copcic  în  sus  cu  degetul  mare, 



copilul plânge şi se retroflexează (3-4 luni) 

8)

 



reflexul  Moro  -  schimbarea  poziţiei  capului  în  relaţie  cu  trunchiul  în  poziţia  de  decubit 

dorsal.  Când  examinatorul  ridică  capul  de  pe  masă  şi  lasă  să  cadă  brusc  în  mâna  lui,  cu 

aproximativ30

o

  faţă  de  poziţia  trunchiului  extins,  are  loc  extensia  şi  abducţia  membrelor 



superioare  şi  extenzia  şi  răsfirarea  degetelor  urmată  de  flexia  şi  adducţia  membrelor 

superioare şi emiterea unui sunet. Reflexul dispare la 4-5 luni. 



c) automatismul suprasegmentar pozotonic (reglează tonusul muşchilor în 

dependenţă de poziţia capului şi trunchiului (la nivelul bulbului şi mezencefalului). 

  

În bulb-reflexele mielencefalice (pînă la 2 luni): 

1) cervical tonic asimetric (Magnus)  

Capul  întors  spre  stânga  -  membrele  se  extind  din  stânga  şi  se  flexează  din  dreapta  şi  invers 

(poza scrimerului); 

2)  Cervical  tonic  simetric  -  flexia  capului  măreşte  tonusul  în  flexorii  mâinilor  mai  pronunţat, 

capul în extensie - tonusul creşte în extensorii membrelor; 



3)  reflexul  tonic  de  labirint  -  la  noi-născuţi  aşezaţi  pe  spate  creşte  tonusul  în  extensori,  iar 

aşezaţi pe burtă - în flexori. 



 

Reflexele mielencefalice pozotonice se menţin în normă până la 2 luni, dacă este afectat 

SNC ele se menţin mai departe şi împedică dezvoltarea motorică şi psihică. 

Reducerea lor la 2 luni coincide cu apariţia reflexelor poziţionale mezencefalice 

(până  la  5  luni  picioarele  şi  trunchiul  se  află  pe  aceiaşi  axă  şi  numai  după  5  luni  apare 

posibilitatea  rotaţiei  trunchiului  faţă  de  bazin,  ce  asigură  întoarcerea  copilului  de  pe  spate  pe 

burtă şi invers). 

1.

 

reflexul  simplu  cervical  poziţional  -  la  rotaţia  capului  se  roteşte  şi  trunchiul  -  se  păstrează 



pâna la 5-6 luni  

2.

 



reflexul de îndreptare a trunchiului – la  atingerea tălpilor - îndreaptă capul. 

3.

 



reflexul poziţional de labirint - copilul pe burtă întâi ridică capul,  apoi trunchiul şi mâinile 

(reflexsul Landau superior) (des în normă) 

La  vârsta  de  5-6  luni  copilul  pe  burtă  ridică  şi  picioarele,  dacă  cu  mâinile  îl  ţinem  de  burtă 

(reflexul Landau inferior) - reflex în lanţ (des în normă). 



 

12 


     Cercetarea tonusului muscular se face numai când copilul este liniştit: 

a)

 



prin mişcări pasive ale membrelor

b)

 



prin apăsare (palpare a muşchilor). 

1)

 



Hipertonia  apare  în  paraliziile  cerebrale  infantile,  traume  a  SNC,  bolile  genetice    (  boala 

Ştrumpel etc). 

2)

 

Hipotonia musculară apare în boala Oppenhaim, amiotrofii, miopatii, aminoacidopatii, boala 



Dawn, sindromul Prader-Willy, în boli infecţioase etc. 

3)

 



Mişcările spontane, atetoide, tremurătura apar la afectarea sistemului extrapiramidal. 

4)

 



Tonusul muscular depinde de poziţia capului în spaţiu şi faţă de trunchi (reflexele cervicale 

tonice  şi  de  labirint),  asimetria  apare  în  hemipareze,  paralizia  obstetricală  a  mâinii  etc. 

Hiperkineziile (în caz de kernicterus) apar pe fond de hipotonie la 5-6 luni. 

Tremurătura  bărbiei  apare  la  noi-născuţi  în  normă  când  se  emoţionează  ori  când  plâng  şi 

vorbeşte  mai  frecvent  despre  imaturitatea  SNC  şi  nu  de  hipertensie  intracraniană.  Tremurătura 

totală  este  întâlnită  mai  rar.  Ea  poate  fii  de  amplitudine  înaltă  şi  indică  un  prag  convulsivant 

ridicat. Deasemenea tremurătura totală poate fi şi în caz de frison în caz de temperatură  înaltă. 

Reflexele tendinoase: 

1.

 



Rotulian;  2.  Achilian  –  după  3-4  luni,  amplituda  lor  diminuiază  până  la  3-4  luni,  pot  fi 

exagerate din pricina imaturităţii tractului piramidal. 



Sensibilitatea superficială este prezentă la noi-născuţi, cea profundă se dezvoltă la vârsta de 

2  ani.  Sensibilitatea  ne  furnizează  mai  puţină  informaţie  pentru  diagnostic  la  copii  de  vârstă 

fragedă. 

Sistemul  vegetativ:  semnele  principale  de  reper,  care  vor  indica  afectarea  sistemului 

vegetativ la nivel suprasegmentar sau segmentar: 

1.

 

Termoreglarea; 



2.

 

Ritmul somn-veghe;           



3.

 

Accese de asfixie; 



4.

 

Sindromul Arlekino (tonusul SN vegetativ la prematuri) 



5.

 

Hipertrofie, paratrofie distrofie; 



6.

 

Diateză exudativă; 



7.

 

Afectarea  sistemului  limbico-reticular  –  tulburări  emoţionale,  excitaţii,  somn  superficial, 



neliniştit, ţipăt prin somn. 

 

Sindroamele clinice de bază în neuropediatrie 

Afectarea  SNC  şi  periferic  duce  la  apariţia  unui  număr  mare  de  simtome,    care  pot  fi 

grupate în  diferite sindroame. Analiza minuţioasă ne dă  posibilitate de a determina,  în  primul 



 

13 


rând,  gradul de pronunţie a afectării SN, cât şi afectarea difuză şi preponderent de focar a SNC. 

În  determinarea  semnelor  de  focar  o  însemnătate  deosebită  îl  are  factorul  de  vârstă.  Este  bine 

cunoscut faptul că la copii de vârstă fragedă (până la 3 ani) este caracteristică afectarea difuză a 

creerului. Pe când semnele de focar se întânesc mai des după maturizarea anatomică a creerului, 

adică după vârta de 2-3 ani. 

 

 



Gradul de pronunţie a procesului patologic din SNC 

Diagnosticul patologiei SN la copii constă din 3 diviziuni - diagnosticul sindromologic, topic şi 

etiologic. De multe ori se începe tratamentul cu diagnosticul sindromologic şi poate apoi să se 

precizeze  cel  topic  şi  etiologic.  La  copii,  în  deosebi  de  vârstă  fragedă,  diagnosticul 

sindromologic are o însemnătate primordială, deoarece aproape că nu există patologie somatică 

care să nu implice SNC în  procesul  patologic, prin apariţia unui  sau altui  sindrom  neurologic, 

care se manifestă prin tulburare de cunoştinţă şi a tonusului muscular. Aceştea sunt doi parametri 

care  caracterizează  în  întregime  starea  nevraxisului.  La  copii  de  vârstă  fragedă  tulburările  de 

cunoştinţă  şi  a  tonusului  muscular  poartă  un  caracter  nespecific  şi  trebue  să  stea  la  baza 

diagnosticului neurologic în neuropediatrie. 

       Aceşti 2 piloni definesc cele 3 grade de pronunţie a oricărui proces patologic acut  (infecţie, 

asfixie, traumă natală şi dobîndită, intoxicaţie etc) cu implicarea SNC. 



I grad - excitaţie psihomotorie (copilul neliniştit, tonusul muscular ridicat puţin) 

II  grad  -  inhibiţie  psihomotorie  (copilul  somnolent,  apatic,  tonusul  muscular  scăzut,  hipotonia 

musculară) 



III grad - starea comatoasă  (copilul  cu cunoştinţă grav diminuată – sopor sau fără cunoştinţă, 

hipo- sau atonie musculară). 

Aceste 3  grade de pronunţie ne dau posibilitatea rapid  să determinăm  starea  generală  a 

bolnavului  si  să  punem  diagnosticul  sindromologic  pentru  a  începe  fără  întârziere  tratamentul 

corect. 

Principalele sindroame şi simptome cerebrale nespecifice 

 

Apar  în  primul  rând  din  pricina  tulburărilor  de  circulaţie  sanguină  şi  a  lichidului 

cefalorahidian,  excitării  meningelui  şi  a  pereţilor  vaselor  sanguine  cu  diferiţi  agenţi  patogeni 

(virusuri, toxine, metaboliţi, microbi), derglării tonusului SN vegetativ. Mai rar, mai sever, dar 

permanent la copii semnele cerebrale nespecifice apar în cazul creşterii tensiunii intracraniene.  

 

Simptoamele cerebrale generale nespecifice sunt: durerea de cap sau cefaleea, cefalalgia, 



tulburări de cunoştinţă, vomă, vertijurile, hipertemia, convulsiile, sindrom hipertensiv, sindromul 

meningian.  



 

14 


 

Cefaleea  (cefalalgia)  este  unul  din  cele  mai  frecvente  semne  clinice  din  neuropediatrie. 

Se  întâlneşte  în  distoniile  vegetative,  infecţii,  stări  psihogene  (de  stres),  tulburări  ale 

hemodinamicii  şi  ale  LCR,  în  caz  de  procese  intracraniene  de  volum,  maladii  ala  organelor 

interne,  ale  ochilor,  nasului  urechilor,  dinţilor,  mai  rar  la  copii  se  întâlneşte  cefaleea  ca  boală 

migrenoasă sau sindromul claster. În  

dependenţă de etiologie cefaleea poate avea un caracter acut de acces sau lent, surd sau înţepător, 

constant  sau  periodic,  pulsativ  sau  de  constricţie  etc.  După  localizare  cea  mai  des  întâlnită  la 

copii este cefaleea frontooccipitală, iar apoi bitemporală şi supraorbitală. Mai frecvent cefaleea 

la copii apare în a doua jumătate a zilei, dar se poate întâlni la copii şi după somn pe nemâncate.  

 

Voma este un semn cerebral important şi des întâlnit la copii. Este important de reţinut că 

voma  “centrală”  sau  “cerebrală”  întotdeauna  este  însoţită  de  cefalee  şi  des  de  febră,  în  caz  de 

infecţii,  intoxicaţii  etc  apare  deobicei  pe  nemâncate  dimineaţa,  dar  poate  apare  şi  când  copilul 

bea sau ia masa. Deobicei starea copilului după vomă se ameliorează temporar.  

 

La nou născuţi şi sugari este necesar de diferenciat voma “centrală” de cea “periferică” în 



caz de pilorostenoză sau pilorospasm. La copii cu pilorostenoză voma apare după fiecare hrănire, 

“fontan”,  copiii  devin  hipotrofici,  necesită  tratament  chirurgical.  Copiii  cu  pilorospasm  nu 

vometează  după  fiecare  alimentare  şi  starea  se  ameliorează  după  administrarea  (atropinei, 

tincturei de valeriană, pipolfenei). 

 

Vertijurile  des  apar  la  copii  în  caz  de  hipoxie  şi  hipoglicemie  a  creierului.  Ele  sunt 

frecvente  în  dereglările  de  circulaţie  sanguină  a  creierului,  în  caz  de  lipotimie,  stări  sincopale, 

diferite anemii. Vertijul este caracteristic şi pentru afectarea aparatului vestibular. Însă în acest 

caz rotaţia obiectelor din  jur este mai pronunţată, tulburările vegetative şi  starea copilului sunt 

mult mai grave. 

 

Tulburări  de  cunoştinţă:  La  începutul  inspectării  fiecărui  copil  noi  suntem  datori  să 

determinăm  starea  cunoştinţei  bolnavului.  Determinarea  stării  de  cunoştinţă  a  copilului  are  o 

însemnătate primordială în aprecierea justă a gradului de afectare şi gravităţii bolnavului. 

 

Cea mai uşoară formă de tulburare a cunoştinţei este exitaţia psihomotorie, care la copii 



de  vârstă  şcolară,  în  caz  de  hipertermie  infecţioasă,  poate  atinge  forma  de  deliriu  şi  chiar 

halucinaţii (deliriu infecţios).  

 

Forma medie de tulburare a cunoştinţei se caracterizează prin inhibiţie psihomotorie de la 



somnolenţă până la sopor. Copilul este apatic, somnolent, dezorientat în mediul înconjurător. În 

caz de sopor se păstrează reacţia la excitaţii de durere şi auditive. 

 

Forma  cea  mai  grea  şi  periculoasă  de  tulburare  a  cunoştinţei  este  starea  de  comă  – 



pierderea completă a cunoştinţei, sensibilităţii, reflexelor, cu apariţia dereglărilor de respiraţie şi 

cardiovasculare.  



 

15 


 

Se disting câteva grade de comă:      

 

Nivelul de afectare 



 

                    Reflexele 

Gradul 

de 


comă 

Caracterul 

respiraţiei 

Poza copilului 

Cortexul 

Nucleii          subcorticali 

 

         Reflexele păstrate 



Gradul I-I 

 

 



Respiraţie  

Cein-Stox 

Decorticaţie – mânuţele flexate 

spre  piept,  picioruşele  întinse 

în hipertonus 

 

Mezencefalul 



 

            Reflexul pupilar  

            (III-IV n.cr)     

            diminuat sau              

            dispare 

 

Gradul I-II 



 

 

Hiperventilaţie 



centrală 

 

Decerebraţie  –  mâinile  şi 



picioruşele 

întinse 


în 

hipertonus, capul retroflexat 

 

Puntea Varoli 



 

             Reflex cornean 

Reflex  

oculovestibular 

Reflex 

               de tusă, vomă   



          scăzute sau dispar 

Gradul I-III 

 

 

 



 

 

Apnoe periodică 



Hipotonie sau atonie musculară 

Bulbul 


 

 

 



                      areflexie 

Gradul I-IV 

 

 

 



Apnoe 

 

 



 

Atonie totală 

  

Sindromul  de  hipertensiune  intracraniană  este  un  sindrom  sever  şi  periculos.  Se 

caracterizează prin cefalee, greaţă, vomă dimineaţa pe nemâncate, vertijuri, redoarea muşchilor 

occipitali, poziţie forţată a capului, edem papilar la fundul de ochi, la craniogramă se intensifică 

impresiile degitale (în număr mic impresiile degitale pot fi la copii sănătoşi până la vărstă de 15 

ani).  La puncţia lombară  LCR (lichidul cefalorahidian) curge în  get,  adică tensiunea depăşeşte 

120-150  mm  ai  col.  de  apă.  La  sugari  hipertensiunea  intracraniană  se  caracterizează  prin  ţipăt 

straniu în somn, nelinişte sau apatie, tensionarea sau bombarea fontanelei, dilatarea venelor pe 

cap, desfacerea suturilor, mărirea accelerată a perimetrului craniului. 



Sindromul  hipertensiv  ca diagnostic trebuie să  fie stabilit în mod  obligator în  următoarele 

forme de patologii de bază: 1) în caz de boli infecţioase acute (viroze acute, pneumonii acute – 

primele  zile,  meningite,  encefalite),  2)  în  caz  de  traume  cranio-cerebrale  acute  natale  sau 

dobândite  postnatal,  3)  în  caz  de  procese  de  volum  expansiv  în  creier  (tumori,  abcese, 

hematoame)  4)  în  caz  de  hidrocefalie  congenitală  sau  dobândită  subcompensată  sau 


 

16 


decompensată, 5) în caz de craniostenoză, 6) în  caz de intoxicaţii acute (apă, alcool etc.), 7) în 

caz  de  boli  parazitare  ale  creierului  (cisticercoză,  echinococoză,  ascaridoză)  ce  ocluzionează 

foramen Monro, Luşca, Majandi, 8) status epilepticus, dacă la puncţia lombară sau ventriculară 

LCR curge inget. 

La copii şi sugari în deosebi, datorită afectării plexus horioideus din ventriculii creierului (se 

dereglează procesul de secreţie şi rezorbţie a LCR) sau datorită ocluziei căilor licvoriene, apare 

aşa  numitul  sindrom  hipertensiv-hidrocefalic  ce  e  determinat  de  mărirea  cantităţii  de  LCR  din 

creier, lărgirea ventriculelor şi mărirea tensiunii intracraniene. Trebuie de subliniat că nu rareori 

lărgirea ventriculelor este un semn de imaturitate a creierului sub formă de ventriculomegalie sau 

“hidrocefalie fiziologică”, mai ales la prematuri sau în caz de insuficienţă a metabolismului de 

calciu. “Hidrocefalia fiziologică” decurge fără hipertenzie intracraniană, şi într-un fel stimulează 

creşterea în volum al creierului şi craniului copilului.  



Sindromul  hipertensiv-hidrocefalic  se  dezvoltă  şi  în  caz  de  blocadă  (ocluzie)  a  căilor 

licvoriene  în  urma  neuroinfecţiilor,  proceselor  tumorale,  traumelor  cerebrale,  bolilor  parazitare 

(cisticercoză, echinococoză, uneori ascaridoză). Dacă ocluzia are loc la nivelul foramen Monroe, 

atunci se dilată ventriculii laterali şi pe lângă semnele cerebrale generale apar semne de afectare 

a  regiunii  hipotalam-hipofizare  (tulburări  de  somn-veghe,  dereglări  endocrine,  tulburări  trofice, 

vegetative etc). Când ocluzia are loc la nivelul  foramen  Luşca şi  Mojandi  se dilată ventriculul 

IV,  apare  cefalee,  vertij,  vomă,  nistagmus,  globii  oculari  “plutesc”,  bradicardie,  ataxie.  Dacă 

această ocluzie progresează neântrerupt, atunci apare sindromul Bruns – capul rigid, retroflexat, 

la întoarcerea pasivă a capului la bolnav apar greţuri, vertijuri, vomă, cefalee intensivă, tulburări 

de  respiraţie  şi  cardiovasculare.  Dacă  ocluzia  se  petrece  la  nivelul  apeductului  Silvy  apare 

sindromul  laminei  cuadrigemene  –  greaţă,  vomă,  cefalee,  tulburări  oculomotorii:  nistagm 

vertical, pareză a câmpului de vedere în sus -“simptomul Parino”, plutesc globii oculari.  

 

În  caz  de  hipertensie  severă  cu  edem  al  creierului  pot  apărea  semne  de  dislocare  a 



structurilor cerebrale – incarcerare sau angajare  în tentorium cerebelos sau în foramen magnum. 

 

Sindromul  meningian  apare  în  cazul  afectării  foiţelor  meningiene  în  urma  unui  proces 

inflamator,  tumoare  sau  hemoragie  şi  se  caracterizează  prin  triada:  1)  febră,  2)  semne 

meningiene, 3) schimbări patologice a LCR. La copii trebuie de deosebit sindromul meningian 

de  meningism  –  nu  afectarea,  ci  numai  excitarea  foiţelor  meningiene  de  către  toxine  sau  de 

hipertensie  intracraniană  în  urma  infecţiilor  acute,  traume  acute  (natală  sau  dobândită), 

intoxicaţii, procese de volum. În caz de meningism nu vom avea schimbări patologice ale LCR. 

Sindromul  meningian  este  însoţit  de  semne  cerebrale  generale  (cefalee,  greţuri,  vomă), 

hipertensie  totală,  hiperacuzie,  fotofobie  şi  poză  meningiană  caracteristică  pentru  meningită  – 

capul retroflexat, burta “suptă”, mânuţele flexate şi strânse la piept, picioruşele trase spre burtică. 



 

17 


Poza  meningiană  apare  datorită  contracţiei  musculare  tonice  şi  poartă  un  caracter  reflector,  nu 

benevol  şi  nu  antalgic.  Datorită  reflexului  tonic  de  pe  foiţele  meningiene  apar  şi  alte  semne 

meningiene:  redoarea  cefei  sau  a  muşchilor  occipitali,  simptomul  Kernig,  Brudzinski  superior, 

mediu  şi  inferior.  La  sugar  des  se  întâlneşte  simptomul  Lesaj,  tensionarea  sau  chiar  bombarea 

fontanelei mari, lărgirea suturilor craniului, cât şi creşterea rapidă a perimetrului craniului. 

Simptomul Kernig – copilul se află în decubit dorsal, un membru inferior se flectează mai 

întâi, apoi se încearcă de a reduce gamba în extenzie, dar nu este posibil din pricina rezistenţei 

musculare. 

 

Redoarea  cefei  –  se  întâlneşte  cel  mai  des  la  copii  şi  se    controlează  în  felul  următor: 

încercăm  să  flectăm  uşor  capul  copilului  şi  în  acest  timp  simţim  o  rezistenţă  a  muşchilor 

occipitali, ce nu permite ca bărbia să atingă menumbrium sterni. La nou-născuţi şi prematuri ca 

să observăm rezistenţa muşchilor istoviţi ai cefei căpuşorul se va ridica foarte atent cu 2 degete 

fără forţare.  

 

Simptomul  Brudzinski  –  indică  deasemenea  contracţia  musculară.  Copilul  se  află  în 

decubit  dorsal.  La  flexia  capului  (Brudzinski  superior)  sau  la  apăsarea  pe  simfiza  pubiană 

(Brudzinski  mediu)  membrele  inferioare  se  flexează.  Flexarea  unui  membru  inferior  duce 

concomitent la o contracţie în flexie şi a membrului inferior de partea opusă (Brudzinski inferior)  

 

Semnul  Lesaj  (de  atârnare)  –  dacă  sugarul  este  ridicat  de  subţiori,  atunci  el  reflector 

flexează picioarele şi le trage spre burtică. 

 

Tensionarea  sau  bombarea  fontanelelor,  lărgirea  suturilor  cât  şi  creşterea  perimetrului 



craniului vorbesc despre creşterea tensiunii intracraniene în caz de meningite. Trebuie de reţinut 

că cele mai des întâlnite semne meningiene sunt: durerile de cap, greţuri, vomă, redoarea cefei, 

simptomul Kernig, Brudzinski, Lesaj. La copii până la 2-3 ani sindromul meningian niciodată nu 

este complet, iar la prematuri şi nou-născuţi poate lipsi şi reacţia de t

o

. La aşa copii numai voma 



înainte sau după mâncare şi starea gravă şi neclară ne indică să efectuăm puncţia lombară sau a 

fontanelei mari. Chiar şi în aşa cazuri când lipsesc semnele meningiene putem depista un LCR 



purulent. Să reţinem, deci aceste particularităţi la nou-născuţi şi sugari. 

 

Yüklə 162,13 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.azkurs.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin