Cuprins prefaţĂ


Obezitatea. Dereglarea metabolismului lipidic în ţesutul adi­pos se manifestă prin depuneri excesive localizate sau ge­ne­ra­lizate de grăsimi



Yüklə 2,35 Mb.
səhifə26/35
tarix09.02.2017
ölçüsü2,35 Mb.
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   35

Obezitatea. Dereglarea metabolismului lipidic în ţesutul adi­pos se manifestă prin depuneri excesive localizate sau ge­ne­ra­lizate de grăsimi.


Circa 15% din masa corpului omului sănătos constituie gră­simile concentrate în celule specializate ale sistemului macro­fa­gal – adipocite din ţesutul adipos. În aceste celule lipidele, pre­do­minant triacilgliceridele cu acizi graşi saturaţi sau monone­sa­turaţi, constituie 90% din masa celulară. Spre deosebire de alte organe, procesele metabolice în ţesutul adipos se reduc doar la lipogeneză şi lipoliză.

Lipogeneza se efectuează prin sinteza de novo a acizilor graşi din produşii metabolismului glucozei – acetil-KoA – cu concursul ATP, NADP.H şi alfa-glicerofosfatului. Aceasta ex­pli­că faptul că lipogeneza şi acumularea grăsimilor în ţesutul adipos este un proces, care depinde într-o măsură mai mare de in­gerarea excesivă a glucidelor decât a lipidelor. Glucoza, care parvine la adipocite, este supusă glicolizei, furnizând ATP şi ci­tra­tul, necesar pentru sinteza acetil-KoA. Metabolizarea parţială a glucozei pe cale fosfogluconată furnizează protonii în compo­nen­ţa NADP.H necesari pentru reacţiile de reducere în procesul lipogenezei şi alfa-glicerofosfatul necesar pentru sinteza gli­ce­ro­lului. Astfel, având toţi ingredienţii necesari, şi anume ATP, acetil-KoA şi alfa-glicerofosfatul, adipocitul sintetizează lipide din glucoză.

Altă sursă pentru lipogeneză în ţesutul adipos sunt acizii graşi din triacilgliceridele parvenite cu sângele în componenţa chilomicronilor sau a lipoproteinelor. Adipocitele, care posedă en­zima lipoproteinlipaza eliberează acizii graşi şi glicerolul din chilomicroni şi lipoproteine, le înglobează, utilizându-le pentru lipogeneză. De menţionat că din cauza lipsei enzimei glicerol­ki­naza adipocitele nu pot utiliza glicerolul, ci numai alfa-glicero­fos­fatul, format pe parcursul glicolizei. Din această cauză gli­ce­ro­lul eliberat din chilomicroni şi lipoproteine este reîntors fi­ca­tului şi altor organe, care pot să-l metabolizeze. Astfel, chiar şi pentru sinteza lipidelor din acizii graşi adipocitele au neapărat nevoie de glucoză ca sursă de alfa-glicerofosfat şi donatori de protoni. Insulina este hormonul, care stimulează lipogeneza prin intensificarea captării glucozei de adipocite şi concomitent sti­mulează glicoliza. De menţionat că adipocitele nu sunt capabile să sintetizeze lipoproteine.

Lipoliza în adipocite este asigurată atât de lipoproteinlipază de pe suprafaţa externă a membranei, cât şi de lipaza intra­ce­lu­lară, care acţionează asupra picăturii de grăsime depozitate. Sis­te­­mul de lipaze intracelulare este reprezentat prin două enzime: una atacă doar triacilgliceridele şi le scindează până la diacil­gli­ce­ride, iar a doua enzimă scindează completamente diacilgli­ce­ri­dele până la acizi graşi şi glicerol. Activitatea primei lipaze este reglată de AMP-ciclic, a cărui sinteză este modulată de unii hor­moni. Astfel, membrana adipocitelor este înzestrată cu receptori de două tipuri. Receptorii de primul tip răspund la acţiunea ca­te­colaminelor, care intensifică sinteza intracelulară de AMP-ci­c­lic şi astfel iniţiază lipoliza. Al doilea tip de receptori răspund la acţiunea insulinei, care antagonizează activaţia adenilatciclazei de către hormonii stimulanţi (catecolamine), micşorează con­cen­traţia de AMP-ciclic şi inhibă lipoliza. Importanţa insulinei se ma­nifestă elocvent în caz de diabet zaharat sau la inhibiţia sec­re­ţiei insulinei în inaniţie. În aceste cazuri în lipsa insulinei are loc activarea necontrolată a lipolizei în adipocite cu mobilizarea abun­dentă a acizilor graşi şi invadarea lipidică a organelor, în pri­mul rând, a ficatului.

Stresul emoţional, hipotermia, efortul muscular intensifică li­poliza fie prin hipersecreţia adrenalinei de către medulosu­pra­re­nale, fie prin noradrenalina eliminată de terminaţiunile adre­ner­gice la excitaţia sistemului nervos simpatic.

Din alţi stimuli lipolitici fac parte ACTH, STH, glu­ca­go­nul.

Obezitatea primară sau alimentară este rezultatul excesului alimentar de energie în comparaţie cu consumul real de energie. Predispoziţia genetică faţă de obezitate rezidă pe unele parti­cu­la­rităţi metabolice, care determină randamentul utilizării substan­ţe­lor nutritive. Unul din aceste mecanisme este intensitatea fun­cţi­onării ciclurilor biochimice numite “inutile” – reacţiile re­ver­si­bile, care decurg concomitent în ambele sensuri cu consum de energie (de ex., glucoza – glucozo-6-fosfat, fructoza – fructozo-1,6-difosfat). Din alte mecanisme face parte cuplarea indi­so­ciabi­lă a oxidării şi fosforilării şi prevalenţa oxidării glucidelor asupra glicolizei anaerobe. Astfel, randamentul înalt al utilizării substanţelor nutritive predispune la obezitate. Caracterul ereditar al obezităţii este dovedit prin descoperirea la om şi mamifere a genei obezităţii (engl. – obese gene), mutaţiile din componenţa că­reia provoacă obezitatea. Fenotipul acestor mutanţi include depuneri excesive de grăsimi în ţesutul adipos, polifagia, activi­ta­tea fizică redusă, diminuarea bilanţului energetic, diabet zaha­rat tip II. Produsul expresiei genei ob este “proteina ob” – lep­ti­na (din gr. leptos – subţire), care controlează masa ţesutului adi­pos. Astfel, nivelul scăzut de leptină în sânge este semnalul mic­şo­rării rezervelor de grăsimi, care demarează reacţii orientate spre restabilirea rezervelor – mărirea poftei de mâncare. Din con­­­­­tra, concentraţia sporită de leptină induce micşorarea consu­mu­lui de alimente concomitent cu intensificarea metabolismului, a consumului de oxigen, ridicarea temperaturii corpului, intensi­fi­carea activităţii motorii. Pe parcursul vieţii este posibilă modi­fi­carea pragului de percepere a leptinei de către SNC cu trans­for­marea fenotipului din zvelt în obez.

Obezitatea secundară se dezvoltă pe fundalul unei boli pri­mor­diale. De exemplu, obezitatea hipofizară este în relaţie cu hi­per­secreţia de corticotropină şi glucocorticoizi, obezitatea ti­re­opri­­vă este rezultatul hipotireoidismului, iar cea hipoovariană – a deficitului de estrogene.



Dereglarea metabolismului lipidic în creier

Circa ½ din masa creierului o constituie lipidele reprezen­ta­te preponderent de fosfolipide, sfingolipide, colesterol şi doar într-o măsură mică de grăsimi neutre şi acizi graşi. Toate sub­stanţele lipidice sunt utilizate în exclusivitate în procesele de sin­teză şi nu sunt depozitate. Toate lipidele creierului sunt sin­te­ti­zate local din glucide. Mitocondriile neuronilor sunt incapabile de a oxida acizii graşi, astfel că toată energia necesară este fur­ni­zată din metabolismul glucidic. Doar într-o măsură mică în ina­ni­­ţie, în condiţii de hipoglicemie creierul utilizează şi corpii ce­to­nici, în special beta-oxibutiratul.

Din patologia congenitală a metabolismului lipidic în creier fac parte lipidozele – acumularea excesivă a lipidelor în creier. La lipidoze se referă gangliozidoza, sfingomielinoza, gluco­ce­re­bro­zidoza.

Consecinţele dishomeostaziilor lipidice sunt: infiltraţia şi dis­trofia celulară grasă, ateromatoza, necroza celulară, atrofia, scle­rozarea organelor.


19.3. Dismetabolismele proteice

19.3.1. Etiologia generală a dismetabolismelor proteice

19.3.2. Dishomeostaziile. Hipoproteinemia. Disproteinemia
19.3.1. Etiologia generală a dismetabolismelor proteice
A. Disponibilitatea şi consumul proteinelor

Proteinele în organism joacă preponderent rolul plastic şi doar limitat unul energetic – (doar 10% din toată energia nece­sa­ră organismului este asigurată de substanţele proteice). Utili­za­rea proteinelor în scop energetic depinde de calorajul general al raţiei – o dată cu micşorarea calorajului general creşte şi procen­tul de proteine catabolizate.

Necesităţile în proteine sunt satisfăcute prin consumul de proteine animale şi vegetale. În afară de cantitatea totală con­su­ma­tă importanţă esenţială are componenţa aminoacidică a pro­te­ine­lor, şi anume raportul aminoacizilor. Din punctul de vedere al posibilităţii transformărilor reciproce aminoacizii se divizează în esen­ţiali (aminoacizii, care nu pot fi sintetizaţi în organism şi ne­ce­sită ingerarea cu alimentele) şi aminoacizii neesenţiali (care pot fi obţinuţi în organism prin transformarea reciprocă a unor aminoacizi). Aminoacizii esenţiali sunt: arginina, histidina, izo­leuci­na, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina, trip­to­fanul şi valina. Aminoacizii neesenţiali sunt: alanina, aspartatul, as­paragina, cisteina, glutamatul, acidul glutaminic, glicina, pro­li­na, serina şi tirozina.

Spre deosebire de glucide şi lipide, care se pot substitui re­ci­proc, păstrarea homeostaziei structurale a organismului nece­si­tă un raport strict dintre consumul şi eliminarea proteinelor – bi­lan­ţul proteic. La adulţi, o dată cu încetarea creşterii corpului, se instalează un echilibru dintre aceste procese – cantitatea de azot consumat cu substanţele proteice este egală cu azotul eli­mi­nat în urma catabolismului proteinelor. Acest echilibru poate fi dereglat în ambele direcţii doar în episoade de scurtă durată. Bi­lan­ţul pozitiv al proteinelor (azotului) – cantitatea de azot con­su­ma­tă o depăşeşte pe cea eliminată, denotă încorporarea azotului în structurile proteice ale organismului. Ca tendinţă de lungă durata bilanţul pozitiv de azot se observă la copii în procesul de creş­te­re. Episodic bilanţul pozitiv de azot se instalează la femeile gra­vi­de şi la reconvalescenţi. Bilanţul negativ de azot – cantitatea de azot eliminată o depăşeşte pe cea ingerată, atestă catabolis­mul pro­teinelor structurilor proprii şi se observă în deficitul ener­ge­tic, inaniţie, febră, boli cronice, stres. Lipsa în raţie a ami­no­aci­zi­lor esenţiali face imposibilă pentru sinteza de proteine asimi­la­rea altor aminoacizi, din care cauză aminoacizii nesoli­ci­tăţi se elimină din organism.

În organism funcţionează un proces dinamic perpetuu de de­zintegrare şi resinteză a proteinelor din componenţa struc­tu­ri­lor organismului. Din această cauză structurile organismului tre­buie privite ca un echilibru dinamic, şi nu o stare staţionară. Astfel, perioada de semiviaţă (engl., half-life) a proteinelor organis­mu­lui (perioada de timp, în care are loc reînnoirea a ½ din masa pro­teică) este egală cu 3 săptămâni. Aceasta înseamnă că zilnic se descompun şi se resintetizează cca 500 g proteine din struc­tu­rile organismului.

Consumul zilnic necesar de proteine constituie pentru adulţi 0,7 g/kg/24 de ore, pentru copii – 2 g, pentru gravide şi femeile lac­tan­te – un surplus de 20% la cota zilnică. După cum s-a mai men­ţionat, pe lângă cantitatea totală de proteine ingerate mai are importanţă şi compoziţia aminoacidică a proteinelor, şi anume prezenţa aminoacizilor esenţiali în cantităţi necesare pentru sin­teza proteinelor proprii. Din acest punct de vedere cele mai calitative proteine sunt cele de origine animală (Cunoscând componenţa proteinelor vegetale se pot combina produsele în sco­pul complementării cu aminoacizii deficienţi. Astfel, porum­bul este deficient în triptofan şi lizină, iar boboasele – în me­ti­oni­nă, în timp ce ansamblul acestor produse şi legume conţine întreg spectrul de aminoacizi.).



Consumul excesiv de proteine provoacă doar efecte dispep­ti­ce: insuficienţa relativă a enzimelor digestive cu maldigestia proteinelor. Persistenţa proteinelor în bolul fecal transferat în intestinul gros provoacă o creştere abundentă a microflorei cu intensificarea proceselor de putrefacţie. Rezultatul intensificării proceselor de putrefacţie este eliminarea substanţelor gazoase (amoniac, metan, hidrogen sulfurat), care balonează intestinele – meteorism intestinal. Formarea substanţelor nevolatile (fenol, crezol, indol, scatol, putrescină, cadaverină ş.a.) provoacă auto­in­toxicaţia gastro-intestinală. Ansamblul de fenomene, care în­so­ţeşte consumul excesiv de proteine poartă denumirea de dis­pep­sie proteică sau putridă.

Carenţa alimentară proteică este o stare cu mult mai gravă şi cu consecinţe uneori ireversibile. Consumul cronic al ali­men­telor sărace în proteine şi cu caloraj scăzut provoacă sindromul denumit cwasiorcor. Acesta se întâlneşte în populaţia săracă şi în primul rând afectează copiii mici, în special în perioada după înţărcare. Aceeaşi stare atenuată se poate instala şi la vege­ta­rienii cu dieta vegetariană drastică, care nu consumă nici lapte şi nici ouă. Ţinând cont de necesitatea proteinelor pentru orga­no­­ge­neză, deficienţa proteinelor afectează fără excepţie toate or­ga­nele – are loc atrofia organelor şi diminuarea capacităţii rege­ne­ra­tive şi reparative. Se dereglează sinteza enzimelor digestive, care antrenează şi maldigestia puţinelor proteine ingerate – ast­fel se instalează un cerc vicios: carenţa de proteine – deficienţa de enzime proteolitice – maldigestia proteinelor – carenţa de pro­­­teine. Din cauza deficienţei sintezei hemoglobinei se insta­lează anemia cu hipoxie.

Insuficienţa sintezei de către ficat a proteinelor serice antre­nea­ză hipoproteinemia cu edeme şi hidropizie. Atrofia sistemu­lui limfoid (timusul, splina, ganglionii limfatici) diminuează sin­te­za anticorpilor, ceea ce condiţionează imunodeficienţa. Sinteza insuficientă de către ficat a lipoproteinelor dereglează conside­rabil metabolismul lipidic, transportul şi metabolismul lipidelor, iar insuficienţa factorilor sistemului de coagulare antrenează sin­dromul hemoragic. Fără de corecţie adecvată sindromul cwa­si­or­cor conduce la sfârşit letal.



B. Dereglarea digestiei proteinelor. Maldigestia.

Dereglarea digestiei proteinelor este denumită maldigestie.

Fiziologic digestia proteinelor constă în scindarea con­secu­ti­vă a acestora pe parcursul pasajului prin tractul digestiv şi ex­punerii succesive acţiunii diferitelor enzime digestive. În stomac proteinele sunt atacate în mod nespecific de acidul clorhidric şi de prima enzimă digestivă proteolitică – pepsina. Sub acţiunea pepsinei gastrice lanţul proteic se rupe în locul aminoacizilor aro­matizaţi ciclici şi ca rezultat se formează polipeptide de di­fe­ri­tă lungime. Polipeptidele formate în stomac ulterior, în du­oden, sunt atacate de tripsina şi chimotripsina pancreatică, care le scindează până la tri- şi dipeptide. În intestinul subţire pep­tidele formate sub acţiunea enzimelor pancreatice sunt su­pu­se acţiunii tri- şi dicarboxipeptidazelor intestinale, inclusiv şi celor in­tracelulare, care le scindează până la aminoacizi liberi. Ami­no­aciz­ii ca substanţe elementare fără specificitate de specie şi in­dividuală pot fi absorbiţi în mediul intern.

Cauzele maldigestiei sunt afecţiunile gastrice, pancreatice şi intestinale.



C. Dereglarea absorbţiei aminoacizilor. Malabsorbţia

Dereglarea absorbţiei substanţelor proteice este denumită ma­lab­sorbţie. Cauzele malabsorbţiei sunt în primul rând maldi­ges­tia proteinelor – proteinele nu sunt scindate până la ami­no­acizi. Malabsorbţia aminoacizilor formaţi este în relaţie cu pro­ce­sele patologice din mucoasa intestinală – inflamaţie, atrofie, distrofie. Deoarece procesul final de scindare a di- şi tripep­ti­delor are loc intracelular, în enterocite şi este cuplat cu procesul de absorbţie, aceste două fenomene – maldigestia şi malabsor­b­ţia – se întâlnesc în cuplu.

O altă manifestare a dereglării absorbţiei este pătrunderea în mediul intern a moleculelor de proteine sau polipeptide. Deoare­ce aceste substanţe sunt antigene heterogene, deci posedă spe­ci­ficitate de specie şi individuală, absorbţia lor în mediul intern şi contactul cu sistemul imun declanşează reacţii alergice – aler­gie alimentară.

D. Dereglarea funcţiilor hepatice. Insuficienţa hepatică. Fi­ca­tul îndeplineşte în organism funcţia de proteinostat (ami­no­stat) prin reacţiile anabolice şi catabolice ale proteinelor.

Anabolismul proteic realizat de ficat constă din sinteza proteinelor (proprii ficatului şi pentru “export”, destinate altor or­gane), sinteza lipoproteinelor, sinteza proteinelor sistemului coagulant, dezaminarea acizilor aminaţi şi sinteza ureei din amo­niac, sinteza acidului uric, transaminarea aminoacizilor. Ficatul sintetizează proteine proprii hepatocitelor necesare în procesul de regenerare şi reparaţie. O dată cu aceasta ficatul sintetizează şi proteinele serice (albuminele, globulinele, cu excepţia fracţiei gama, lipoproteinele, ceruloplasmina, properdina, pseudocoli­nes­te­raza ş.a.).

Catabolismul proteinelor constă în proteoliză, dezaminarea şi decarboxilarea aminoacizilor. Proteoliza este o reacţie impor­tan­tă pentru realizarea gluconeogenezei – sintezei glucozei din aminoacizi. Sinteza ureei din amoniac este o reacţie de detoxi­ca­re şi eliminare din organism a amoniacului. În procesul de de­car­boxilare are loc sinteza de amine biogene (din triptofan – trip­tamina, din histidină – histamina, din tirozină – tiramina, din dioxifenilalanină – DOPA – dopamina, din glutamat – acidul ga­ma-aminobutiric şi a.).

În insuficienţa hepatică survenită de pe urma altor procese patologice primare din ficat (hepatite, hepatoze, ciroză), se de­reg­lează toate operaţiunile metabolice ale ficatului cu proteinele. Sindroamele clinice rezultante sunt următoarele: hipoprote­ine­mie (hipoalbuminemie cu predominarea relativă a globulinelor), hipocoagulabilitatea sângelui, deficienţa lipoproteinelor şi a fo­sfo­­lipidelor, micşorarea ceruloplasminei şi a pseudocolineste­­ra­zei, hiperaminoacidemia, aminoaciduria, bilanţul negativ de azot, amoniemia.



E. Dereglările endocrine. Cele mai importante consecinţe pentru metabolismul proteic au dereglările secreţiei somato­tro­pi­nei, hormonilor sexuaţi, glucocorticoizilor, hormonilor tiroidi­eni.

F. Eliminarea excesivă a proteinelor din organism cu con­se­cinţe patologice se întâlneşte în nefropatii cu proteinurie, în en­terite, în procese supurative.

19.3.2. Dishomeostaziile proteice. Disproteinemia. Hipoproteinemia.
Hipoproteinemia reprezintă micşorarea conţinutului total de proteine în sânge sub 70 g /l.

În normă în sânge sunt prezente următoarele substanţe pro­teice sau derivaţi ale acestora: proteine, polipeptide, aminoacizi, creatinină, uree, acid uric.


Normoproteinemia. Conţinutul total de proteine în serul sanguin constituie cca 75 g/l. Proteinele serice sunt reprezentate de albumine, globulinele alfa 1 şi alfa 2, beta şi gama, proteinele sistemului hemocoagulant (protrombina, fibrinogenul ş.a.), pro­teinele rezistenţei nespecifice (sistemul complementului, properdina ş.a), a sis­te­mului antioxidant (ceruloplasmina), proteinele în componenţa lipoproteinelor, ami­no­aci­zii. Conţinutul fiecărui reprezentant al spectrului proteic sanguin este de asemenea reglat homeostatic. Dereglările homeostaziei componenţei proteice a sângelui pot fi atât cantitative, cât şi calitative cu modificarea spectrului proteic.
Cauzele hipoproteinemiei sunt aportul insuficient de pro­te­ine exogene, dereglarea procesului de sinteză a proteinelor pro­prii, intensificarea catabolismului proteic, pierderea excesivă a proteinelor proprii.

Consumul insuficient de proteine induce bilanţul negativ de azot, starea, în care exodul fiziologic al azotului endogen (uza­rea fiziologică a structurilor, excreţia şi secreţia, procesele repa­ra­tive şi regenerative fiziologice) nu este recuperat printr-un consum adecvat de azot proteic. Aceleaşi consecinţe le are mal­di­gestia şi malabsorbţia proteinelor.

Micşorarea sintezei proteinelor proprii în condiţiile apor­tu­lui suficient şi digestiei şi absorbţiei adecvate poate fi cauzată de dereglarea funcţiei proteinsintetice a ficatului. Ficatul sinteti­zea­ză aproape toate proteinele serice (cu exceptia imunoglo­bu­li­nelor, care sunt sintetizate de celulele plasmatice derivate din lim­focitele B). La diminuarea funcţiei proteinsintetice are loc mic­şorarea preponderentă în serul sanguin al albuminelor (hipo­al­buminemia) concomitent cu creşterea relativă a globulinelor, ceea ce se manifestă prin micşorarea coeficientului albumi­ne/glo­buline sub valori normale – mai mic de 1,5. Creşterea în ser a ponderii proteinelor macrodisperse se manifestă prin di­mi­nu­area stabilităţii acestora în soluţie, care are semnificaţie diag­nostică şi se depistează în laborator prin aşa-zisele probe pro­teinsedimentare ale ficatului, şi anume sedimentarea mai uşoară sub acţiunea alcoolului, timolului, clorurii de hidrargium. Deficitul proteinelor din componenţa sistemului coagulant (pro­trombinei, fibrinogenului) antrenează sindromul hemoragic.

Pierderea excesivă a proteinelor serice este posibilă în com­bus­tii asociate cu plasmoragie, diaree persistenţă, însă cea mai frecventă este hipoproteinemia în sindromul nefrotic. Sin­dro­mul nefrotic se caracterizează prin degenerescenţa tubilor renali şi incapacitatea acestora de a reabsorbi în sânge proteinele din uri­na primitivă (filtratul glomerular). Deoarece fiziologic prin ca­pilarele glomerulare se filtrează preponderent albuminele cu masa moleculară mică, predominant se pierd anume aceste pro­teine serice, iar consecinţa este hipoalbuminemia. Din cauza ma­sei moleculare mici (şi respectiv concentraţiei mari de particule proteice) anume albuminele exercită în cea mai mare măsură pre­­siunea oncotică a plasmei sanguine. Din această cauză hipo­al­buminemia antrenează hipoonchia, poliuria, extravazarea lichi­du­lui în spaţiul interstiţial (edeme) şi în cavităţile seroase (hidro­pi­zie).

Hipoproteinemia de orice origine are manifestări clinice co­mu­ne. Astfel hipoalbuminemia conduce la hipoonchie, poliurie, deshidratare, edeme, hidropizie. Deficitul proteinelor cu funcţie specifică – a proteinelor sistemului coagulant, a ceruloplasminei, complementului, condiţionează respectiv hipocoagularea sânge­lui, reducerea capacităţii antioxidante, diminuarea imunităţii ne­specifice.

Hiperaminoacidemia. Diminuarea funcţiei ficatului de tran­sa­minare face imposibilă sinteza aminoacizilor neesenţiali, din care cauză chiar şi acizii neesenţiali devin de neînlocuit, ceea ce stopează sinteza proteinelor. Aminoacizii nesolicitaţi pentru sin­teza proteinelor se acumulează în exces în sânge (hiperami­no­aci­demia), se elimină cu urina (aminoaciduria) şi, în final, se in­sta­lează bilanţul negativ de azot.

Hiperamoniemia. Diminuarea funcţiei ficatului de detoxi­ca­re a amoniacului prin sinteza de uree conduce la hiperamo­ni­emie – component patogenetic în coma hepatică. În coma he­pa­tică se instalează tendinţa de alcalinizare a sângelui – alcaloza metabolică. Paralel, amoniemia suscită centrul respirator, pro­vo­când dispnee în formă de respiraţie profundă şi lentă (Kus­smaul), hiperventilaţie pulmonară, eliminarea în exces a dioxi­du­lui de carbon şi prin consecinţă alcaloza respiratorie. De men­ţionat, că acumularea de corpi cetonici, de asemenea proprie in­suficienţei hepatice, condiţionează tendinţa spre acidoză meta­bo­lică.

Diminuarea funcţiei de detoxicare a ficatului induce auto­in­to­xicaţia gastrointestinală cu produsele metabolice toxice sin­te­tizate de microflora intestinală în procesele de putrefacţie.



Consecinţele dereglărilor metabolismului proteic sunt pro­ce­sele patologice celulare – distrofii celulare, necroza, hiporege­ne­rarea, sclerozarea şi procese patologice integrale – hipocoagu­­la­­rea sângelui, imunodeficienţele, hiporeactivitatea.
19.4. Inaniţia
Inaniţia reprezintă privaţiunea organismului de substanţe nutritive. Inaniţia se clasifică în completă, incompletă si parţială.


Yüklə 2,35 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə